Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
I.G. Duca, Armand Călinescu, Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu. Sunt cele mai cunoscute dintre asasinatele politice care au marcat destinul României, după Marea Unire. În decembrie 1933, I.G. Duca era împuşcat în ceafă, pe peronul gării din Sinaia. Atentatorul – un legionar din “echipa morţii”. Şase ani mai târziu, în toamna lui 1939, Armand Călinescu este asasinat şi el, la Bucureşti. Cei doi erau, la momentul atentatelor comise asupra lor, prim-miniştri ai României. În 1940, alţi doi demnitari români sunt asasinaţi: istoricul Nicolae Iorga şi economistul Virgil Madgearu, amândoi înregimentaţi politic şi duşmani declaraţi ai legionarilor. Pe timpul guvernării legionare, mulţi alţi oameni politici au fost atinşi de glonţ. A fost o... “serie neagră”, o perioadă propice atentatelor de acest fel, dar primul şi, până acum rămas cel mai grav asasinat poltic din istoria modernă a României, rămâne cel comis asupra lui Barbu Catargiu, la 8/20 iunie 1862, la numai trei ani de la Unirea, sub acelaşi sceptru, a celor două principate române, Valahia şi Moldova.
Ca şi primii doi pe care îi aminteam aici, Barbu Catargiu era prim-ministru al ţării. Iar asasinatul asupra sa este şi rămâne cu atât mai grav, cu cât, nici până în ziua de astăzi – deşi au trecut 151 de ani de atunci – nu se ştie exact cine l-a comis şi care au fost adevăratele motive. Mai mult chiar, cazul, în loc de a fi instrumentat până în pânzele albe, a fost muşamalizat “la ordin”, încât “criminaliştii istoriei”, acei cercetători capabili să scoată adevărul la lumină şi din cele mai slabe indicii, nu au reuşit să-i dea de capăt. Dacă adăugăm aici umbrele vinovăţiei (morale, cel puţin) care planează chiar asupra domnitorului Micii Uniri, Alexandru Ioan Cuza, o să avem tabloul complet al unei întâmplări de încadrat la categoria “istorii neelucidate”.
Înainte de a trece la relatarea propriu-zisă a cazului, să mai remarcăm două aspecte... stranii. La începutul anilor ’30 ai secolului al XIX-lea, pe când era student la Paris, Barbu Catargiu face o vizită la o vrăjitoare celebră între VIP-urile capitalei franceze, Madmoiselle Lenormand, cerându-i să-i ghicească viitorul. Răspunsul acesteia avea să fie luat în râs de junele român. Ce altă reacţie ar fi putut avea, de altfel, când i se spune că... va muri de moarte violentă. Pentru un tânăr aventuros, asta ar fi putut însemna, atunci, cel mult un duel, dar el nu era adeptul duelurilor. (Nu cu floreta. Dar cu cuvântul, da... Şi avea să se dovedească asta nu după multă vreme, când, reîntors în ţară şi intrat în politică, este recunoscut drept cel mai bun orator al scenei politice româneşti.)
A doua întâmplare stranie este legată chiar de talentul său oratoric. De fapt, de ultimul său discurs ţinut în faţa Parlamentului, discurs care, la numai câteva zeci de minute distanţă, avea să se dovedească... premonitoriu. El rostea atunci, de la tribună: “Voi prefera moartea mai înainte de a călca sau de a lăsa să se încalce vreuna dintre instituţiile ţării”. Şi... moartea avea să vină. Un glonţ, un singur glonţ, bine ţintit, la orele 5 ale după-amiezii. Un singur glonţ care îi pătrunde în ceafă...
Dar despre momentul acela vom mai istorisi, acum să aflăm de ce era (sau ar fi putut fi) Barbu Catargiu indezirabil pentru duşmanii săi politici. Fost preşedinte al Consiliului de Miniştri de la Bucureşti, între 20 aprilie 12 mai 1861, Barbu Catargiu fusese desemnat de Al.I. Cuza să formeze primul guvern comun al celor două provincii (unite încă din ianuarie 1859), iar în ianuarie 1862 domnitorul îl numeşte prim-ministru al primului guvern român. Neaşteptat pentru Cuza, abia numit prim-ministru, Catargiu se va dovedi un militant periculos împotriva reformei agrare pe care domnitorul o promova, prin glasul lui Kogălniceanu. Se bănuieşte că asasinarea lui Barbu Catargiu ar fi fost comandată chiar de Cuza sau de apropiaţi şi susţinători ai acestuia, cu speranţa că astfel cerbicia Conservatoare se va mai înmuia. Nu s-a întâmplat aşa, în Camera dominată de gruparea Conservatoare reformele lui Cuza se împotmoleau mereu, iar legea rurală nu avea nici o şansă să fie aprobată. Atunci, ne amintim, Cuza a recurs la ultima mişcare pe care o avea în plan, dizolvarea Parlamentului, în mai 1864. Însă prima victimă a Legii rurale avea să fie premierul Barbu Catargiu...
Dacă ne referim strict la ziua de 8/20 iunie 1862, vom remarca faptul că asasinatul s-a produs la câteva zeci de minute după ce, în plenul Parlamentului, Catargiu anunţase anularea unei serbări a liberalilor, potrivnicii săi. Fapt ce i-a făcut pe mulţi să afirme, ulterior, că atenatorul ar putea fi un fanatic liberal. Dar e puţin probabil să fi fost un impuls de moment, multe alte fapte indică premeditarea. De exemplu: inexplicabil, trăsura (închisă) a lui Barbu Catargiu plecase din faţa Parlamentului (aflat atunci în sediul din Dealul Mitropoliei, azi Dealul Patriarhiei), iar primul-ministru este nevoit să plece de acolo cu trăsura (deschisă) a prefectului de poliţiei, Nicolae Bibescu (care, e drept, se afla şi el alături, pe banchetă). S-a tras foarte de aproape, dintr-o poziţie privilegiată, ca şi cum fusese stabilit ca trăsura să aibă un anumit traseu, o anumită oprire, care să permită asasinului să ţintească perfect. Şi, nu în ultimul rând, stoparea anchetei (şi aşa făcută de mântuială), e şi acesta un indiciu preţios. Dacă mai adăugăm că principalul suspect, un oarecare Gheorghe Bogati, un posibil dublu spion, originar din Ardeal, este la puţină vreme recompensat cu o înaltă demnitate în stat – vom avea tabloul unei tragedii dinaite ticluite, a unui complot care avea să aducă “moartea violentă” prezisă de ghicitoarea pariziană primului prim-ministru român.
Citește pe Antena3.ro
