Bob Călinescu – poveste cu suflet (anima)

Căutam un subiect aparte pentru a marca, în calendar, ziua de azi când unul dintre amicii mei, un foarte tânăr designer, m-a întrebat: “Dar de ce nu ai scrie despre Bob Călinescu, părintele animaţiei tridimensionale, în România?”. Recunosc că nu cunoşteam mai nimic despre activitatea celui citat, însă, parcurgându-i biografia, aveam să îmi dau seama că, de fapt, nu de puţine ori m-am întâlnit cu creaţiile sale. Doar că nu am ştiut că îi aparţin.

Născut la 16 mai 1926, Bob Călinescu a lăsat semne de neşters în istoria filmului de gen, în România. El este cel care a realizat, ca o prioritate absolută în ţara noastră, filmul tridimensional de animaţie.

De la mai vechii creatori de benzi desenate (comics-uri) la realizatorii de desene animate, artiştii români au parcurs, vreme de decenii, un drum ascendent. Munca pionierilor în filmul de animaţie, din perioada interbelică - Aurel Petrescu şi Marin Iorda –, avea să fie dusă mai departe de creatorii care au venit după ei, în anii ’50-’60, şi, cu siguranţă un succes greu de egalat a fost cel al lui Ion Popescu-Gopo, care, în 1957, câştiga trofeul Palme d’Or, la Cannes, pentru “Scurtă istorie”.  Ceea ce a făcut însă Bob Călinescu este singular... El este cel care iniţiază, promovează şi diseminează în România tehnica filemlor de cartoane decupate, pe care a deprins-o în perioada în care a avut o bursă de studii, la Praga, în studioul de filme de păpuşi al lui Jiri Trnka, unul dintre marii designeri de animaţie europeni ai tuturor timpurilor. Marele merit al filmelor sale este de a fi insuflat personajelor tridimensionale... căldura sentimentului uman şi de a le fi îmbrăcat în haina naţională. Dar, dintre toate reuşitele sale artistice, cel mai important este faptul că, pornind de la animaţia cu cartoane decupate a lui Trnka, reuşeşte să dezvolte, inovatic, un limbaj artistic personal, inconfundabul. El combină, în filmele sale de animaţie tridimensională, actori şi păpuşi, ori face filme cu obiecte animate, cu pietre, cu difuzie de lichide colorate, sau animează pelicula cu actori, recompunându-le mişcările fotogramă cu fotogramă. Una dintre tehnicile pe care le foloseşte porneşte de la arta tradiţională a sculpturii în lemn, realizând astfel două filme remarcabile: “Rapsodie în lemn” şi “Metamorfoze” (1960-1961). Pornind tot de la elemente populare româneşti, pelicula “Ritm” (1963) avea să cucerească sufragiile publicului şi ale criticii, în epocă.

Filmele lui Bob Călinescu stau sub semnul experimentului. “Cocenel” (1965) este realizat prin animarea unor tulpini de porumb, “Gluma nouă cu fier vechi” animă diferite obiecte, inclusiv de metal. Cele de care îmi aduc însă aminte – reluate de televiziunea română acum ceva ani, probabil când se comemora un număr de ani de la moartea maestrului – sunt “Toporul şi pădurea” şi “Calomnierea calomniei”, printre ultimele realizate de Bob Călinescu, pe sfârşitul anilor ’60, începutul anilor ’70. În 1974, datorită unor chestiuni care ţin de politica acelor vremuri, Bob Călinescu este nevoit să se retragă de la studioul de animaţie, mutându-se la Televiziunea Română, unde doar accidental şi, uneori, chiar clandestin, mai face animaţie. Îl vom mai întâlni, ca actor, de această dată, în “Un saltimbanc la Polul Nord”, “Fram”, “Saltimbancii” şi “Răsună valea”...

Revoluţia l-a prins pe Bob Călinescu la Televiziune şi se pare că a filmat, începând cu 21 decembrie 1989, evenimentele din Bucureşti, doar că aceste înregistrări s-au pierdut din arhiva TVR... Ascuns în umbra păpuşilor pe care le anima cândva, Bob Călinescu a murit în toamna anului 1990, cu toate că mai avea încă multe de spus (şi de recuperat), în această artă a filmului animat, care îi datorează atât de mult.