Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am fost una dintre zecile de mii de fetite al caror destin s-a legat, fie si numai pentru cativa ani, de gimnastica, datorita unei minuni care s-a petrecut la 18 iulie 1976, la Montreal. Am stat si eu cu ochii tinta pe televizor, cu toate ca nu eram decat un ghem de fata. Si-oricat as incerca sa descriu "cu cuvintele mele" ceea ce s-a intamplat atunci, inevitabil ajung la randurile scrise demult de Ioan Chirila (in cartea care avea sa fie, cateva veri la rand, Biblia vacantelor mele): "Nadia s-a pregatit de atac. (…) Duelul e aprig. Paralelele nu vor sa cedeze. (…) Nadia ajunge in varf. Echilibru perfect.
Coboara rapid, intr-o voluta, evitand socul cu paralelele, care par sa pandeasca cea mai mica deviere, pentru a frange elanul cutezatoarei. (…) Zbor final! Stop!! Urale!!! Publicul simte uneori mai bine". E momentul in care avea sa fie rescrisa istoria gimnasticii mondiale. Bela Karolyi avea sa noteze in jurnalul sau (insemnare preluata de asemenea de Ioan Chirila in cartea intitulata, simplu, "Nadia"): "Si deodata, s-a prabusit Niagara peste sala Forum. Ultimul lucru pe care l-am vazut clar a fost aparitia notei pe tabela electronica, adica acel 1,00 – din lipsa de prevedere, care a facut inconjurul lumii, exprimand parca revolta omului impotriva tehnicii atotstapanitoare.
Apoi totul s-a transformat intr-un tumult. Fotoreporterii nu au mai respectat consemnul si au invadat sala. (…) Nadia a iesit in sfarsit din carapacea sa si a ridicat bratele sus, oferind fotoreporterilor si operatorilor cea mai adevarata imagine a victoriei". Acea prima nota de 10,00, cu tot cu eroarea de computer inclusa, metonimie absoluta a gimnasticii, a adus Romania pe locul I la echipe. A urmat o adevarata serie de 10,00, la individual compus: barna, din nou "paralelul". Si apoi inca o data, in finale, la aceleasi aparate. Ca si cum Nadia imblanzise pentru sine cele mai grele provocari ale gimnasticii: "puntea suspinelor" si paralelele...
M-am nascut la o aruncatura de bat de Onestiul patriarhal al Nadiei Comaneci – orasul despre care un jurnalist, acum patru decenii, scria ca "nu are pensionari, nici cimitir", – tatal meu a lucrat pe santier, la blocul in care familia ei s-a mutat cu o jumatate de secol in urma, si la prima sala de gimnastica, aceea atat de mica incat, pentru a-si lua avant pentru "sarituri", gimnastele deschideau usa si porneau de pe trotuar, chiar si iarna. (Stiu toate astea pentru ca tata mi le-a aratat intr-o zi, incantat si, intr-un fel, incercand sa-mi explice de ce a tinut atat de mult ca, in 1975, sa ma inscrie la un club de gimnastica. Era inainte de Montreal, dar dupa acel fabulos mai 1975, cand Nadia cucerise tot ce se putea cuceri, la Europenele de la Skien).
Am "facut gimnastica" insa la Bacau, nu la Onesti. Dar imi amintesc ca imediat dupa Olimpiada din 1976, dupa ce Nadia Comaneci facuse Niagara sa se prabuseasca, dobandind primul 10 din istoria gimnasticii, am fost cu toata grupa noastra de "pitice" la Onesti, sa le vedem pe "fetele de aur" ale Romaniei. Si-mi amintesc perfect sentimentul acela ca patrunzi intr-o catedrala care te copleseste pe care l-am avut intrand in sala. Soaptele noastre se auzeau uneori mai tare decat strigatele Martei si ale lui Bela Karolyi, incurajandu-si elevele. Acustica salii ne juca feste... Dar, jur, cel mai tare si mai tare s-a auzit sub cupola aceea de sticla si beton bataia inimii mele, cand mi-a zambit Nadia Comaneci.
