Orientul enigmatic al spionilor

Lucările publicistului francez Robert Boucard prezintă câteva fapte şi scene ale spionajului mondial care îşi întinde urzelile până în cele mai îndepărtate colţuri.

“Despina Davidovici, fată instruită, captivantă, s-a măritat la 17 ani cu francezul Paul Storch, care a cunoscut-o la Constantinopole. A părăsit Turcia pentru Franţa. Paul Storch o iubia pe mica fetiţă de pe Bosfor şi o vroia curată pentru dragostea lui.

Ce demon a împins-o pe Despina Davidovici, la începutul războiului din 1914, să se lepede de datoriile faţă de soţul ei atent, faţă de patria-i adoptivă?

Înşelat dânsul, înşelată şi ţara lui, francezul Paul Storch a divorţat de mica turcoaică. Pasăre călătoare, strălucind de frumuseţe, excitând curiozitatea pretutindeni, Despina Davido­vici, “frumuseţea turcă”, nu se opreşte prea mult într’un oraş, nici prea mult într-o ţară.

Serviciile Majestăţii Sale Kaiserul au nevoie de documente, de informaţii, de conştiinţe co­rupte. E prietena multor ofiţeri supuşi, multor diplomaţi de diverse nuanţe. Cine se miră? Despina Davidovici e încân­tă­toare. Remuneraţiile îi sunt mari. Dar şi serviciile aduse Germaniei sunt mari. Ici, un document preţios, colo un plan, chiar câte un cuvânt între două cupe şi două sărutări. Despina ştie să mângâie capul unui bărbat care adoarme din senin – în braţele ei ştie multe.

Supraveghiată în Spania, se refugiază în New-York, zboară la Washington, unde i s’a tăiat perspectiva. Orizontul i se rezumă la gratiile şi zidurile unei celule de închisoare, şi relaţiile, la vizitele gardienilor. Despina fu găsită în celulă, în agonie. Moartea i-a fost o enigmă. Miss Flora e mai norocoasă. Mai trăieşte. Se află în serviciul om­nipotentului, “Intelligence Service” al Angliei. Femeia aceasta cu ochii albaştri şi părul de corb, de unde vine? Care-i nu­mele ei adevărat? În afară de sonorul “Flora”, nimeni nu-i cunoaşte vreun altul. Austriacă de origine, serveşte pe englezi. Şi îi serveşte astfel, încât a ajuns în primele rânduri ale spionagiului britanic. Nostimă e o păţanie de a ei în Elveţia. Florei, în iunie 1915, îi va veni gust să se plimbe prin Elveţia. Acolo s-a întâlnit cu un oarecare Ehrardt. Lupta începu cum natural era să înceapă între un bărbat important şi o femeie seducătoare. Doctorul Ehrardt era, din întâm­plare, capul spionajului german în Elveţia. Încântătoarea Flora, tot din întâmplare, era în solda An­gliei. Contrar tuturor obiceiu­rilor, doctorul invită pe îndrăcita fe­meie, într-o prea frumoasă ţară, în apartamentu-i particular. De notat că apartamentul acesta nu era dereticat decât în prezenţa lui pentru a nu se distruge “colecţiile arheologice”.

Îndepărtându-l o clipă din odaie, sub un pretext de femee, pe subtilul doctor, Flora puse mâna pe ceea ce crezu ea că nu ar fi tocmai de dispreţuit din arheologia stimabilului Herr Docktor, respectiv pe câteva documente de mare importanţă interesând organizarea spionajului german în Elveţia. Flora se văzu înhăţată de secretarul lui Ehrardt, care ascuns sub o draperie, o supra­veghease prea bine. Prinsă asupra faptului, Flora oferi un “rancon”: divulgarea secretelor spionajului englez. Ehrardt ţopăi de bucurie. Şi Flora îi spuse la gogoşi, să se sature… Se distra, biata fată. Şi neputându-şi servi şefii într-un fel, îi servi într’altfel. A induce în eroare pe un contraspion e foarte mult…. “ (B.G.)

Suferinţa mărturisirii

“Fiindcă mi-e lene să înţeleg, sau nu am curajul să înţeleg, îmi iau suferinţa şi mă duc cu ea în lume. Suntem încântaţi de capacitatea noastră de a ne sonda abisul. Avem sentimentul unui actor care pleacă în turneu cu o piesă de succes sigur. O dată ce ne-am recunoscut un impas, o criză, o contradicţie, căpătăm şi mândria că noi am avut un asemenea curaj. Şi pioasă mărturisire devine o vanitate. Dacă noi ne recunoaştem din proprie iniţiativă mediocritatea, devenim conştienţi de superioritatea noastră, încântaţi că ne zdrobim martorul suferinţei noastre prin cruzimea sincerităţii.”

• Realitatea ilustrată, 6 aprilie 1933