Sfânta Muceniţă Varvara, grabnică tămăduitoare

Creştin ortodocşii o prăznuiesc, în cea de-a patra zi a lunii decembrie, pe Sfânta Muceniţă Varvara şi, tot în această zi, se face pomenirea Cuviosului Părinte Ioan Damaschin, monahul şi preotul. Despre Sfânta Muceniţă Varvara (Barbara), Sinaxarul ne spune că a trăit pe vremea împăratului Maximian la Heliopolis şi era fiica unui păgân cu numele Dioscur (sau Dioscor), care o ţinea sub pază, într-un turn înalt, din pricina marii ei frumuseţi. “Fecioara aceasta credea în Hristos şi n-a vrut să-şi ascundă credinţa de tatăl ei. Odată, când tatăl ei a spus să se facă două ferestre la o baie pe care o zidea, fiica lui a poruncit să se facă trei. Întrebată fiind pentru ce a dat porunca aceasta, i-a răspuns că a făcut trei ferestre în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. La auzul acestor cuvinte tatăl ei s-a repezit îndată cu sabia să o omoare, dar Sfânta a fugit şi s-a ascuns într-o stâncă ce s-a deschis ca prin minune; de acolo s-a dus în munţi. Tatăl ei a urmărit-o şi a găsit-o; a luat-o de cosiţe şi a dat-o domnului ţării aceleia. Înaintea acestuia, Sfânta Varvara a mărturisit pe Hristos şi a batjocorit pe idoli. De aceea a fost chinuită în multe feluri şi în sfârşit ucisă cu sabia de tatăl ei (...). Se spune că tatăl ei, după ce a ucis-o, a fost lovit de trăsnet pe când cobora din munte şi a murit” (“Vieţile Sfinţilor de peste tot anul”).

Despre Sfântul Ioan Damaschin se ştie că a trăit pe vremea împăratului Leon Isaurul şi a lui Constantin, fiul acestuia. Era de loc din Damasc, fiind de neam ales, care strălucea în dreapta credinţă. A învăţat toată ştiinţa elinească şi a cercetat Sfânta Scriptură şi, pentru credinţa în Hristos, şi-a lăsat averea părintească şi a îmbrăţişat viaţa călugărească împreună cu fericitul Cosma, care a ajuns mai târziu episcopul Maiumei. Amândoi au avut acelaşi dascăl – tot Cosma, numit şi Asincrit ­ a fost răscumpărat din robie de tatăl Sfântului Damaschin, împreună cu alţi robi. Din Sinaxar aflăm că “Ioan şi Cosma (care) avuseseră parte de un dascăl aşa de învăţat, au ajuns amândoi înţelepţi. Când Ioan a îmbrăţişat viaţa călugărească, stareţul mănăstirii l-a dat să înveţe ascultarea la un bătrân înţelept în cele dumnezeieşti. Acesta i-a poruncit să nu cânte nici cea mai neînsemnată cântare după meşteşugul cântării muzicale pe care îl cunoştea. Ioan a îndeplinit fără împotrivire multă vreme porunca. Se spune însă că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu s-a arătat în vis bătrânului şi i-a spus să îngăduie ucenicului său, Ioan, să alcătuiască imne şi cântări spre slava Celui născut fără de sămânţă din ea şi spre folosul celor ce sunt datori să o mărească din adâncul inimii. Lucru pe care l-a şi făcut, punând acest temei scrierilor sale. Fericitul Cosma, petrecând în nevoinţe pustniceşti, după ce a lăsat Bisericii multe scrieri, s-a odihnit în pace. Iar fericitul întru pomenire Ioan, după ce, prin puterea cuvintelor lui şi prin dovezile cele înţelepte ale Scripturilor, a înfierat ca nimeni altul eresul păgân al iconomahilor, adică al luptătorilor împotriva sfintelor icoane şi, după ce a lăsat Bisericii lui Dumnezeu multe scrieri, în care se găseşte răspuns temeinic aproape la orice întrebare, şi-a săvârşit viaţa la adânci bătrâneţi”.

Un alt Sfânt căruia i se aduce mare cinstire din partea credincioşilor este pomenit mâine, 5 decembrie, de Biserica Ortodoxă. Este vorba de Cuviosul Părinte Sava cel Sfinţit. A trăit pe vremea împăratului Teodosie cel Mic, fiind de loc din Capadocia. Să spune că de la începutul vieţii a îndrăgit vieţuirea călugărească, astfel că a intrat de mic într-o mănăstire. “Era atât de înfrânat încă din copilărie că, văzând în grădină un măr şi dorind să-l mănânce, a zis: «Frumos era la vedere şi bun la mâncare fructul ce m-a omorât». A luat mărul cu mâinile, dar nu l-a mâncat, ci l-a călcat în picioare şi lege şi-a pus să nu mănânce măr niciodată” (“Vieţile Sfinţilor de peste tot anul”). Avea optsprezece ani când a mers la marele Eftimie care l-a trimis la cuviosul Teoctist în chinovie. Sinaxarul spune că acolo a cunoscut vieţuirea dumnezeiască a fraţilor şi a mers pe urmele virtuţii celor pe care i-a cunoscut în chinovie. Din pricina covârşitoarei lui înduhovniciri, marele Eftimie îl numea copil cu suflet de bătrân. Şi cu cât creştea în vârstă, cu atât sporea şi în virtute. De aceea a şi făcut multe minuni. Printre altele, prin rugăciunea lui, a făcut să izvorască apă în locuri vitregite. A fost învăţătorul multor monahi. De două ori a fost trimis de patriarhii Ierusalimului sol la Constantinopol: o dată la împăratul Anastasie iar a doua oară la împăratul Iustinian. Avea nouăzeci şi patru de ani când s-a mutat către Domnul.