Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Povestea celei mai importante artere ale Bucureştilor – Podul Mogoşoaiei, azi – Calea Victoriei - ne duce cu gândul înainte vreme, în anii în care era un simplu drum. Vodă Brâncoveanu avea să construiască astfel calea ce ducea la palatul Mogoşoaia, numindu-şi edificiul în amintirea fostului proprietar al moşiei, boierul Mogoş. Cu timpul, Podul Mogoşoaiei a căpătat aspectul unui bazar oriental după ce au fost instalate tarabe unde se vindeau fel de fel de mărfuri. Bârnele care podeau drumul le dădeau însă „de furcă” boierilor care se plimbau în caleşti. În 1789, Podul Mogoşoaiei era mărginit de locuinţe boiereşti. Podit cu grinzi şi bârne, pe vreme rea le scotea peri albi bieţilor locuitori. Henry Stahl redă cu măiestrie aspectul acelor străzi podite: “Pentru ca să nu treacă caleştile boiereşti şi căruţele prin noroi, se aşternea de-a latul străzii nişte bârne, unele lângă altele, aşa încât toată strada era podită. De aceea străzile vechi se numeau Podul Mogoşoaiei, Podul Beilicului (...)”
Primul iniţiator al “aşternerii” cu piatră a străzilor Capitalei a fost Grigorie D. Ghica. În 1824 începe pavarea cu piatră a străzilor podite iniţial cu bârne, iar doi ani mai târziu se înfiinţează prima librărie bucureşteană, în palatul lui Dinicu Golescu. În 1827, bârnele de pe Podul Mogoşoaiei sunt înlocuite cu piatră. N. T. Orăşanu publica în „Misterele mahalalelor” o poezie care făcea referire la această înfăptuire:
„Podul nostru cel de fală/ De minune nivelat
Cel dintâi în Capitală,/ Ce «se zice» că-i pavat,/ Pod de bunuri şi de răuri,
Dintre toate cel mai mare,/Câte pietre, atâtea gloduri,/ De-ar avea măcar trotuare!”
40 de ani mai târziu, a început pavajul străzilor cu piatră cioplită, în locul pietrelor de râu. Au fost „bătute” cu granit porţiuni din Podul Mogoşoaiei, strada Doamnei, Lipscani, Academiei, Franceză, Germană (Smârdan). În 1867, pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei) se inaugurează singurul trotuar din Bucureşti, ce ducea până la Grădina Episcopiei (loc în care se află Ateneul Român).
Însă, oraşul de pe Dâmboviţa a avut şi alte drumuri de mare însemnătate precum Podul Beilicului (Şerban Vodă), Podul Caliţei sau Calicilor (Calea Rahovei), Podul Târgului de Afară (Calea Moşilor). Iosif Genille descria în cartea sa, cu o măiestrie desăvârşită, oraşul din perioada anilor 1830-1835. „Bucureştii, această capitală frumoasă şi populată, de o figură ovală, după poziţie se află în centrul României, într-o graţioasă şi întinsă câmpie dintre râurile Dâmboviţa şi Colentina, a căror ţărmuri o înconjoară ca un frumos zid regulat de ’nalt, din toate părţile(...) La marginile oraşului se află o sprânceană încununată cu un şir de vii, grădini şi livezi, unde se află mânăstiri şi locuri frumoase, unde petrec oamenii pe timpul verii”.
Dealul Cotrocenilor unde, în vremea veche era o pădure mare, oferea o frumoasă privelişte a oraşului. „De pe Dealul Spirii – continuă Genille- se pot zări ruinele Curţii Domneşti (Curtea Arsă), mistuită de un incendiu în 1813. Pe dealul Filaret se poate face o frumoasă şi desfătătoare plimbare. La miazănoapte, în jurul lacului Colentina, se află mânăstirea Plumbuita şi Palatul Ghica, cu alei şi locuri de plimbare”. „Belvederea” avea frumoase livezi şi flori. „De la capătul Podului Mogoşoaia (Piaţa Victoriei), până la pădurea Băneasa, e o alee lată de 10 stânjeni”.
Herăstrăul, apropiat de malurile Colentinei, era foarte vizitat, mai ales de boieri, pentru aerul curat şi apa sa, „una dintre cele mai bune şi mai sănătoase”. În partea de sus se afla Mărcuţa, - sfânt locaş regăsit şi astăzi- cu o frumoasă pădurice în preajmă, iar mai jos de mânăstirea Pantelimon este situat spitalul cu acelaşi nume, întemeiat de familia Ghica.
Alexandru Pelimon, jurnalist la „Vestitorul românesc”, a scris unul dintre primele romane despre Bucureşti (Hoţul şi hagiul), în 1853. De la el aflăm că „aici locuiesc fruntaşii ţării, capitaliştii, precum şi cei care n-au pâine”.
Curăţenia reprezenta în Bucureşti o mare problemă. Mahalalele, străzile principale erau murdare, pline de băltoace şi noroi, iar vara se înota într-un nor de praf. „Bucureştiul este un tezaur de frumuseţe pitorească şi istorică, este un diamant neşlefuit”, spunea jurnalistul. Ideea sa este întărită de Victor Bilciurescu. Scriitorul redă în lucrarea „Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi” aspectul Capitalei care, în vechime, avea „ străzi strâmbe, fără nici o aliniere, fiindcă cetăţenii când îşi clădeau, îşi aşezau casele unde vreau şi cum vreau; unul ieşea cu doi-trei stânjeni în drum, altul se retrăgea tot cu atâţia sau cu mai puţin. (...) Iarna nu se ridica zăpada de pe străzi (...) S-ar fi revoltat proprietarii de grajduri ce îşi vedeau periclitată agregata perspectivă a săniuşului”.
Turmele de oi circulau în voie pe Podul Mogoşoaiei. Tot Bilciurescu redă acest episod absolut fantastic! „ Lumea asista nescandalizată” la trecerea nesfârşitelor turme de oi „cu tot comboiul lor de baci, câini şi măgari”, lăsând în urmă un nor de praf. Trecătorii aşteptau liniştiţi să se depună colbul ca să traverseze strada, mai ales că, pe atunci, nu exista obiceiul stropitului străzilor.
Colonelul Dimitrie Pappasoglu spunea într-una din cărţile sale -(„Istoria fondărei Oraşului Bucureşti, Capitala Regatului Român de la anul 1330 până la 1850 culeasă după mai mulţi scriitori vechi”) care făceau însemnări pe pe scoarţele cărţilor şi, mai ales pe cele ale cărţilor bisericeşti - care este „tâlcul” cu privire la numele străzilor Bucureştilor. „Numirea străzilor şi mahalalelor se dădea după numele boierilor, al cucoanelor, al fondatorilor diferitelor biserici şi al meseriaşilor; căile centrale erau: Podul Mogoşoaiei, Podul Târgului de Afară, Podul Caliţei, Podul Beilicului, Uliţa Herăstrăului, Uliţa Batiştei, Uliţa Târgoviştei, Uliţa Văcăreşti, Uliţa Colţei, Podul de Pământ, Uliţa Mihai Vodă şi Uliţa Izvor”.
Podul Târgului de Afară ducea de la Obor spre Moldova. După ce a fost înfiinţat Târgul Moşilor el s-a numit Calea Moşilor. Este cel mai vechi drum comercial al Bucureştilor ce făcea legătura din cele mai vechi timpuri, cu porturile vechi ale Chiliei şi Brăilei şi cu Ţara Moldovei.
Podul Beilicului –al doilea ca vechime, a fost la început un drumeag ce ducea spre porturile dunărene Rusciuc şi Silistra. Alexandru Ipsilanti a hotărât construirea la capătul drumului, dinspre Gârlă (Dâmboviţa), a unui han pentru găzduirea beilor ce veneau pe la curte şi a suitarilor lor; „drumul” a fost numit apoi Calea Şerban Vodă.
Podul Calicilor a devenit Drumul Craiovei, pentru ca, în final, să primească denumirea Calea Rahovei; este locul pe unde „se scurgea” către oraş toată ţigănimea cerşetoare ce-şi avea sălaşurile în cuprinsul mlăştinoş şi plin de broaşte din spatele Bisericii Nicolae Vlădica, zonă cunoscută şi sub numele de broscărie. Cerşetorii erau nu miţi calici, de aici şi denumirea de Podul Calicilor. În unele scrieri se regăseşte şi denumirea Podul Caliţei care, se pare că ar proveni de la Caliţa, soţia unui cârciumar ce servea vin în cănuţe curate sau ulcele de lut smălţuit, tot la podul dinspre Dâmboviţa, unde începea strada cunoscută sub numele de Podul Calicilor sau Caliţei. Forfota oraşului era în jurul Pieţei Sfântul Anton – Piaţa Mare a oraşului (în zona Pieţei Unirii, spre Hanul lui Manuc), de unde, după ce îşi făceau târguielile, oamenii se îndreptau spre gospodăriile lor de pe Uliţa Târgoviştei, Uliţa Herăstrăului, Podul de Pământ, Calea Vergului sau Calea Vitanului, unde se desfăşurau mahalalele oraşului.
Azi, Piaţa Unirii a căpătat o nouă înfăţişare. Dâmboviţa a fost canalizată, vechile clădiri au fost înlocuite cu blocuri cu aspect arhitectural asemănător, aproape la indigo, dar cu totul diferite de cele care se aflau aici. Doar imobilele din apropierea bătrânului Han al lui Manuc mai păstrează din frumuseţea construcţiilor de ieri ...
Citește pe Antena3.ro
