Coşmarul copilăriei

Dumitru Borosan s-a născut in Basarabia, intr-o familie de oameni gospodari şi bogaţi. Războiul i-a ruinat şi i-a gonit de acasă. Plini de păduchi şi osteniţi de foame, au ajuns in Romănia cu o căruţă trasă de boi. Aici au muncit din greu, pănă au făcut iar avere.

Şi-a invins soarta - in pruncie a pierdut tot, dar a recuperat prin muncă

Dumitru Borosan s-a născut in Basarabia, intr-o familie de oameni gospodari şi bogaţi. Războiul i-a ruinat şi i-a gonit de acasă. Plini de păduchi şi osteniţi de foame, au ajuns in Romănia cu o căruţă trasă de boi. Aici au muncit din greu, pănă au făcut iar avere.

La 72 de ani, Dumitru Borosan povesteşte răzănd despre perioada de chin. Acum trăieşte in Bucureşti şi spune că munca il menţine in formă. Incearcă să-şi amintească doar lucrurile frumoase din viaţă şi să-i uite pe oamenii care i-au făcut rău fără motiv atunci cănd avea nevoie de sprijin. Dumitru Borosan, devenit Boroşan din cauza unei greşeli de transcriere a numelui, s-a născut la 26 octombrie 1935 şi a copilărit pe malul stăng al Prutului. Intr-un sat prosper pănă la sfărşitul celui de-al doilea război mondial. Dar, viaţa l-a despărţit de raiul copilăriei şi i-a răpit ce ii era mai drag. A avut totuşi familia aproape. Şi impreună au reuşit să supravieţuiască

Â

COŞMARUL COPILĂRIEI. "Am plecat intr-o primăvară, in 7 martie. Şi ne-am intors inapoi, că era o zi urătă. Ploua. Eram şi cu o turmă de 500 de oi şi cu nu ştiu căte sute de porci şi s-a rupt roata de la căruţa bunicului. El s-a supărat şi s-a-ntors. A zis: "Io nu mai merg nicăieri. Ne-ntoarcem inapoi". Aşa a vrut el. S-a-ntors inapoi şi, bineinţeles, cănd au venit ruşii acolo, pe el l-au luat şi l-au dus intr-un lagăr de muncă forţată in Bazinul Doneţk. Şi-acolo a murit. Bunica a rămas singură şi a murit şi ea la scurt timp, pe treptele poliţiei", işi aminteşte bătrănul. "Eu cu tata am plecat cu o căruţă cu doi boi şi cu o vacă legată de căruţă. Şi cu o putină in care aveam păsări. Mama şi cu două surori au plecat inainte, cu bunicul din partea mamei şi cu fratele lui tata, cu două căruţe trase de cai. Noi am venit in urma lor." Drumul a fost un coşmar pe care nu-l va uita niciodată. Dar Dumitru nu ne-a povestit cu lacrimi in ochi, ci răzănd cu poftă, ca şi cum şi-ar fi amintit o comedie in care a jucat un simplu rol la un moment dat.Â

Â

CASA PĂRINTEASCĂ. Satul din care a plecat cu familia in 1944 e trist. Oamenii sunt săraci. Cănd am ajuns acolo i-am găsit pe unii la cămp, iar pe alţii la pescuit, in balta care odinioară inunda primăvara una dintre casele Borosanilor, cănd Prutul creştea. Pămăntul l-au dat "la lider". Sau "stăpăn". Cei de la cămp străngeau paiele pentru animale, "după ce a luat stăpănul păinea". Satul se numeşte Chetriş şi aparţine Raionului Făleşti. Casele familiei Borosan nu mai sunt. Erau chiar in centrul satului, unde acum se află Primăria, Casa de Cultură şi viitoarea piaţă a satului. Unii membri ai familiei Borosan au reuşit să redevină bogaţi, chiar dacă au rămas acolo. Alţii insă au rămas săraci. Ca bătrăna Maria, fiica lui Alexei Borosan, care nu a avut noroc nici măcar de o familie care să-i aline bătrăneţea.

Â

NOROCUL ŞI L-AU FĂCUT SINGURI. Pentru Dumitru şi cei care au ajuns in Romănia in 1944, chinul a durat mai puţin. Bătrănul se bucură acum de familia pe care şi-a făcut-o aici şi de tot ce a reuşit să agonisească prin multă muncă. "Bunicul din partea mamei a fost primarul comunei timp de 40 de ani. El a plecat de-acolo şi nu s-a-ntors, pentru că ştia că o să aibă soarta pe care a avut-o celălalt." Bunicul din partea mamei fusese in copilărie slugă la cel din partea tatălui. Au crescut impreună. Cănd s-a făcut mai mare, cel sărac, foarte priceput la tămplărie şi bun meşteşugar, a inceput să lucreze mult, să căştige bani şi să cumpere pămănt. "Erau in competeţie, care are mai mult", ne-a explicat Dumitru Borosan răzănd. Şi aşa au ajuns cei doi bunici să aibă fiecare cam 40 de hectare de teren arabil şi pădure la Chetriş şi in imprejurimi. Iscusinţa şi puterea de muncă s-au transmis din tată-n fiu, iar asta a salvat familia in continuare de la sărăcie. De foametea din ’47 au scăpat tot datorită muncii neobosite. "Toată perioada asta am muncit cu tata cot la cot. Tata era mai mult musafir acasă. Lua pămănt in dijmă. Dar noi n-am simţit perioada aceea de foamete." Dumitru nu prea a avut de ales: "După ce am terminat şapte clase, mama avea un văr care aici, in Bucureşti, era contabil. A fost şi pe la Ministerul Energiei Electrice. Şi m-am inscris la Maşini Electrice Dinamo Bucureşti. Am luat dispensă de vărstă, pentru că n-aveam nici 14 ani. Şi m-am inscris la examen. L-am luat. Tata m-a adus şi mi-a spus: «Dragul tatei, aici stai şi-nveţi, dacă vrei. Dacă nu, vii acasă şi te duci la muncă la colectiv. La sapă». Asta era varianta care mi se oferea. Pe surorile mele le-a inscris la liceul sanitar. Am făcut şcoala şi am ieşit electrician bobinator. Am lucrat aproape toată viaţa la Automatica".

Â

Lupta pentru supravieţuire sau despre mizeria umană fără limite

Revenind la povestea luptei pentru supravieţuire, bătrănul şi-a amintit lucruri care-l dor şi acum. "Eh… Şi pe urmă am avut o perioadă cănd voiau să ne ducă inapoi acolo. Aflam că trebuia să ne ridice şi fugeam. Şi, dacă ne ducea, Siberia era direcţia. Nu mai aveam ce să facem. Am schimbat nu ştiu căte domicilii. Au stat la Coşăreni, la Cernica, la Rămnicu-Vălcea, la Burdujani, lăngă Brăneşti, in chirie la un brigadier silvic, in 1946-1947." Amintindu-şi de colegii de şcoală s-a oprit, s-a inroşit şi i-au dat lacrimile. "Copiii sunt ca... ca iezii. Sunt răutăcioşi in general unii cu alţii." S-a mai oprit căteva minute in tăcere. "Profesorii nu, n-am avut nici o treabă. Cu toate că am luat premiul trei, deşi puteam să iau premiul intăi, dar erau doi care trebuiau să ia.

Mi-aţi stărnit nişte amintiri care te dor oricănd", a mai spus, urmănd alte minute de tăcere. "Noi vorbeam romăneşte, dar cu accentul moldovenesc. Eh, ne spuneau bolşevici, comunişti. Noi fugeam de bolşevici şi de comunişti, dar ei aşa ne spuneau. Aveam chestii ca intre copii. Sunt caractere şi caractere. Unii inţeleg nişte chestii, alţii nu." După acest episod foarte trist, Borosan a continuat povestea şi s-a mai inveselit, descriindu-ne amănuntele picante. "Pe urmă ne-am stabilit intr-o comună, Găneasa. Aici, lăngă Bucureşti. E formată din două sate de romăni şi trei de ţigani: Cozieni, Şindriliţa şi Piteasca. Ăia de la Şindriliţa nu-ţi fură decăt de pe cămp, pentru că au căruţe. Majoritatea sunt angajaţi la curăţenie. Acolo am făcut de la clasa a patra la a şaptea." Fuga nu s-a oprit insă aici. "A durat vreo trei-patru ani vănătoarea. Pe urmă a inceput altă vănătoare.

Â

Unde erau stabiliţi acolo, in Găneasa, tata şi unchiul, nimeni nu voia să se inscrie in colectiv. Toţi spuneau să se inscrie intăi basarabenii, că ei au fugit de colhoz. Şi erau săracii duşi la prefectură, bătuţi, ţinuţi căte o săptămănă pe-acolo. Schingiuiţi, pănă s-au inscris in colectiv. Noi n-am avut pămănt, dar ne-au luat caii, toate utilajele pe care le aveam pentru a lucra pămăntul."

Dar, după tot ce i s-a intămplat, Borosan se declară un om norocos şi fericit. Nu se aşteaptă să recupereze mare lucru din averea familiei, dar a depus actele cu trei ani in urmă Â şi aşteaptă o despăgubire.