Salvată de un buletin fals

Din uşa cămăruţei in care locuieşte de peste 50 de ani, ignorănd larma copiilor de pe terenul de sport, priveşte pierdută spre munţii ce răsar ca nişte pumni strănşi bine, dintr-un verde stins. Maria Ribac are 82 de ani şi trăieşte aproape de-o viaţă intr-o cameră din Clubul elevilor din Săcele. Un buletin fals a salvat-o de la deportare.


Ajuns in Săcele, dacă intrebi de Maria Ribac afli repede unde o găseşti. "La Clubul elevilor. O clădire albă. In spatele curţii stă. Vă ghidaţi după larma copiilor." Lumea ii ştie şi povestea. Simplă. A venit in ’44 din Basarabia, refugiată de frica războiului. A ajuns mai intăi la Intorsura Buzăului, la nişte rude. Apoi a venit in Săcele. A lucrat la fosta Şcoală nr. 7 ca femeie de serviciu timp de 24 de ani. A trăit o viaţă printre copii şi a infruntat destinul din uşa cămăruţei de 15 metri pătraţi pe care i-a dat-o Primăria.


POVESTEA. "Ne-am refugiat din judeţul Hotin, comuna Corjeuţ, că aşa era atunci, cu judeţe. Acum e cu raioane", işi incepe povestea tanti Maria, cu vocea stinsă şi cu măinile impreunate ca pentru rugăciune. "Am plecat intr-o dimineaţă. Imi aduc aminte şi acum şi mă trec fiorii. S-a dat alarma. Vuia de ne inspăimăntase pe toţi. Şi de la primărie, de acolo, ne spuseseră: cănd incepe alarma, străngeţi ce puteţi şi fugiţi, că vine războiul. Şi a inceput să urle alarma. Gata, am zis. Am fugit cu căruţele umplute de fiecare cu ce avea. Haine, lucruri diverse, care puteau fi cărate mai uşor." A trecut Prutul in Romănia pănă la Iaşi. De la Iaşi, buimaci, toţi refugiaţii au luat-o care-ncotro, pe unde aveau cunoştinţe sau rude. Alţii au rămas in zonă. N-aveau unde să se ducă. "Dumnezeu ştie ce s-o fi intămplat cu ei. Eu am ajuns in comuna Floroaia Mare, pe la Intorsura Buzăului. Acolo ştiam eu pe cineva. In anul următor, 1945, am născut un băiat. Şi am stat acolo pănă in 1961, cănd am venit aici in Săcele la nişte rude, pentru ca băiatul să facă şcoala ca lumea. Că acolo, cel puţin iarna, se chinuia. Trebuia să meargă kilometri prin nămeţi. "Dar imediat după refugiu viaţa Mariei Ribac nu a fost liniştită. A urmat un alt episod traumatizant. Prigoana basarabenilor refugiaţi in Romănia. "Vezi Doamne, ne căutau să ne ducă acasă. Dar nu ne duceau acasă. Ne duceau in Siberia. Şi eu am avut noroc că era să se nască băiatul. Şi am stat la spital o lună, dar o cunoştinţă de la Intorsura Buzăului mi-a făcut un buletin fals. Că sunt din Dorohoi. Cănd veneau după mine de la Comisariat să mă prezint spuneau că am plecat la Dorohoi să-mi aduc actele. Şi in Dorohoi am fost, şi am scăpat de Siberia. Pe omul cu care am trăit eu l-au luat ruşii şi l-au dus in Siberia. Nu s-a mai intors niciodată. Că acolo, dacă te duci, nu te mai intorci."


PESTE 23 DE ANI. Maria Ribac s-a reintors in Basarabia. In locurile pe care le părăsise intr-o dimineaţă călduţă, o dată cu sute de alţi refugiaţi. Maria retrăieşte de fiecare dată cănd povesteşte momentele prin care a trecut
atunci. Deşi nu-şi mai aduce aminte amănunte. Ii pare rău că şi-a părăsit locurile natale la o vărstă fragedă, cănd era "doar o fetişcană", şi mare lucru nu pricepea din acel război. O alarmă pornită intr-o dimineaţă i-a schimbat brusc destinul, aruncăndu-l peste Prut. "Cănd m-am dus să-mi văd locurile, cănd Basarbia era sub ruşi, am văzut că ăştia erau colhoznici şi o duceau bine. Aveau mai multe. Mi-a părut rău că am plecat. Aveau cereale, tot ce le trebuia. Nu mai am pe nimeni acolo. In 1968 m-am reintors acolo pentru o lună. Era fratele meu atunci acolo. Dar a murit." Ar vrea să se reintoarcă in Basarbia. In locurile natale. Măcar să le vadă şi să simtă mirosul pămăntului de acolo, pe care nu l-a mai respirat din 1968, cănd a fost ultima oară in Hotin. Să mai deschidă o dată poarta casei şi să-şi amintească de zilele in care pleca la şcoală. Pe acea portiţă.

Pensie, pisici şi o nepoată

Maria Ribac trăieşte acum dintr-o pensie de refugiat de 50 de lei şi din pensia
de 300 de lei primită de la şcoala unde a muncit 24 de ani. Bănuţii ii ajung. Nu se plănge. Işi omoară timpul ingrijind două pisici şi stănd de vorbă cu elevii. Regretă doar că nu-şi poate recupera pămăntul şi casa din Hotin. "Nici despăgubiri nu pot să primesc, pentru că eu nu am luat actele atunci. Am avut o casă nu prea mare şi pămănt destul, dar nu ştiam ce o să urmeze. Iar ca să umblu după martori sau să recuperez actele imi trebuie putere. Iar eu nu mai pot la vărsta asta să umblu peste tot. Mi-e tare greu. A zis o nepoată că mă ajută, dar nu cred că se mai poate face ceva."