Supravieţuitorul de la Făntăna Albă

Anul 1940. Ruşii ocupă nordul Bucovinei, instaurează un regim de infometare pănă la inaniţie pentru romăni şi de exterminare a celor consideraţi "duşmani ai poporului". Unul dintre supravieţuitorii masacrului de la Făntăna Albă, in timpul căruia au fost omorăţi sute de oameni care incercau să vină in Romănia, ne povesteşte despre acele timpuri...


L-am cunoscut pe Gheorghe Holovati aşa. Plecaţi in Timişoara să aflăm despre soarta dosarelor de despăgubire ale basarabenilor şi bucovinenilor refugiaţi după iunie 1940 in Banat - cei pentru care singura opţiune de a nu trăi cu frica deportărilor in Siberia, a fost să-şi lase de izbelişte gospodăria şi să fugă in Romănia - am dat de numărul de telefon al lui Holovati pe un bileţel lipit pe un zid din apropierea unei cafenele, in care ne anunţa că Asociaţia refugiaţilor din Basarabia şi Bucovina a rămas momentan fără sediu. La telefon, Holovati ne mărturiseşte că s-a născut in partea Bucovinei care astăzi ţine de Ucraina şi că se numără printre romănii care au decis in timpul ocupaţiei sovietice din 1940-1941 să incerce să treacă graniţa prin faţa puştilor necruţătoare ale ruşilor. Adică este un martor al genocidului de la Făntăna Albă. Il rugăm să ne povestească cum a perceput intreaga tragedie despre care istoricii scriu că este locul in care trupele NKVD au tras in plin in circa 3.000 de romăni. Ne răspunde cu un "da" uşor trist. Şi cu o "rugăminte": "Vă rog să scrieţi acolo, in ziar, că asociaţia noastră a rămas fără sediu in Timişoara!".


CUM A FOST. "Eram copil cănd ruşii or ajuns in sat prima dată. Şi prima dată ce-au făcut? Or avut grijă să adune toate cărţile de la şcoală, din biserică, de peste tot. Cum? Or dat un comunicat la populaţie: toată lumea să-şi ducă cărţile, nu există să rămănă la cineva o carte. Aşa cum o fost ordin să predăm armament, dacă o fi avut cineva. Cănd n-ai carte nu mai eşti om, ai uitat tot trecutul, tot ce-a fost. Asta era şi scopul, să nu mai aibă nimeni nici o legătură cu trecutul, cu istoria, şi să inceapă ei cu istoria lor. Dacă la om ii iei cartea şi măncarea, poţi să faci ce vrei cu el. Aşa că o inceput să infometeze in mod sistematic poporul. O organizat in comună coloane de căruţe cu ostaşi, maşini militare de tip vechi care mergeau din casă in casă cu soldaţi şi adunau tot din pod, te obligau să aduni tot in saci şi să predai. Ce-ai avut: grău, porumb, orz, secară, cartofi. Dacă ţi-o rămas ceva cartofi, n-o contat că ai copii, mai mulţi sau mai puţini. Şi plăngea lumea: Da’ ce faceţi? O să vă dăm noi după aia, o să vă dăm, ziceau ei. Animalele le-am predat pe parcurs, că nu mai aveam ce să le dăm de măncare"...


LA MUNCĂ. "După ce o infometat poporul, atuncea o inceput să aducă ei după cătva timp ceva măncare, dar numai la cei care mergeau la lucru. Era obligatoriu să mergi la muncă, pe şantiere, că au făcut un aeroport, au făcut in apropiere un garaj mare in subteran, au săpat sub un deal, pentru tancuri, maşini. La aceia le dădeau căte o jumătate de păine neagră, neagră de-a binelea, in formă de cărămidă dreptunghiulară. Restul, cei care nu veneau la muncă, nu primea nimic. Cănd m-am făcut mai mare mi-am dat seama că erau bine pregătiţi pentru ocupaţie, nimic nu era intămplător. Imediat au schimbat toate denumirile oraşelor, străzilor, de exemplu, comuna mea se numea Trestiana şi i s-a spus Dănca, aşa a rămas pănă azi. Şi a inceput persecuţia: n-aveai voie să spui o vorbă de rău despre ei... era de ajuns să spună cineva «uite, cutare a vorbit de rău Uniunea Sovietică» şi ras era de pe suprafaţa pămăntului. Era notat pe o listă şi cănd s-au adunat mai mulţi pe lista aia, a venit o dubă neagră, aşa-i spunea, şi duşi au fost... n-a mai auzit nimeni de ei. Lumea şi-a dat seama că suntem pierduţi, că murim ca nişte căini şi, ca să-şi salveze pielea, a inceput să fugă peste graniţă. Insă, la graniţă, ruşii trăgeau in ei ca in nişte iepuri... iar cine era prins viu era imbarcat şi deportat".


GENOCIDUL. "Apoi, ruşii au vrut să ştie ce are lumea in cap, cine exact are de gănd să plece in Romănia... şi au organizat un sistem de a iscodi omul; au infiinţat birouri la Cernăuţi şi au răspăndit zvonul că cine vrea să plece in Romănia să se inscrie pe nişte liste, că ii lasă să plece legal. La inceput, lumea n-a mers la inscrieri, şi-a dat seama că e ceva in neregulă, că e o păcăleală. Dar ruşii au reuşit să convingă oamenii de "contrariu" motivănd că aşa cum li s-a dat voie, legal, nemţilor de pe teritoriul Bucovinei să plece in Germania, fiindcă se semnase un acord intre cele două ţări... tot aşa se va intămpla şi cu romănii. Iar romănii au inceput să prindă curaj şi s-au dus să se inscrie pe listele alea. O fost şi tata. O stat acolo, la coadă, zile intregi, cu măncare luată de acasă, ca să plătescă nu ştiu ce taxă şi să fie trecut pe listele cu romăni care vor să plece in Romănia. Dar asta era numai ca să afle ruşii numărul exact al celor care vor să plece in Romănia. Pentru ei Romănia era de fapt Siberia."


DE LA MARGINEA PĂDURII. "Lumea s-a inscris, insă timpul trecea, iar ruşii nu anunţau pe nimeni cănd putem noi să trecem graniţa. S-a dus lumea la raion: «Cănd ne daţi drumul? Doar aşa a fost vorba, că ne daţi drumul...». Ziceau să se adune lumea, o dat de inţeles că, dacă suntem mai mulţi, ne lasă să trecem. Şi lumea s-o adunat. Era la sfărşitul lui martie, in 1941, 30 şi 31. Era multă populaţie acolo. Comandantul ne minţea că ne dă drumul şi, in timpul ăsta , ei de fapt intăreau graniţa, au trimis oameni camuflaţi in gropi, prin pădure, cu căini, armament şi cu muniţie. Şi la 1 aprilie am hotărăt să plecăm, eram sute, mii, veniţi din toate satele alăturate. Am trecut printr-o pădure şi, cănd eram la un kilometru de graniţă, am văzut că o parte din pădure era defrişată. Dar numai pe o porţiune, pe partea dreaptă. Era un şanţ pe marginea drumului de pădure, iar ei erau dincolo de şanţ, la rădăcinile copacilor, in gropi acoperite cu frunze. Noi n-am văzut nimic, dar era om lăngă om, cu mitraliere spre noi. Apoi am văzut că a apărut un călăreţ cu un drapel cu care făcea somaţia «stai!», noi n-am auzit şi, cănd a tras a treia oară cu steagul, s-au pornit mitralierele din pădure. Erau zeci. A fost ca in iad, nu vedeai nici un soldat, numai gura ţevii şi flacăra mitralierelor. Auzeam urlete «vai,vai!», unu’ cădea in faţă, unu’ in spate, ţăşnea săngele peste tot. Cum ţăşneşte din gătul găinii cănd o tai, aşa ţăşnea săngele din oameni. Iar eu călcam peste ei, era singura posibilitate ca să mă salvez, şi fugeam căt puteam de tare. Nu ştiu cum am reuşit să ies viu din masacrul ăla. Singura şansă era să fugim către Răul Siret, şi asta am şi făcut cu tata. Printr-un miracol am trecut răul teferi şi iată-mă incă in viaţă." După spusele istoricilor, nici pănă in ziua de azi nu s-a aflat numărul exact al victimelor de la Făntăna Albă.