Ziua in care destinul a luat-o de la capăt

O fetiţă de 8 ani stătea zgribulită in braţele mamei, sub ninsoarea care acoperea nemilos acareturile şi oamenii inghesuiţi in vagoanele de marfă. Intr-o zi de februarie a anului 1944 mergea spre o altă viaţă, purtănd in bagaje amintirile copilăriei şi pe cea a tatălui, pe care l-a crezut mort aproape 20 de ani. O fetiţă pe care azi o iubeşte toată Romănia: Stela Popescu.

O fetiţă de 8 ani stătea zgribulită in braţele mamei, sub ninsoarea care acoperea nemilos acareturile şi oamenii inghesuiţi in vagoanele de marfă. Intr-o zi de februarie a anului 1944 mergea spre o altă viaţă, purtănd in bagaje amintirile copilăriei şi pe cea a tatălui, pe care l-a crezut mort aproape 20 de ani. O fetiţă pe care azi o iubeşte toată Romănia: Stela Popescu.

• Jurnalul Naţional: V-aţi refugiat in Romănia in ’44. Ce vă amintiţi din Orheiul copilăriei?

Stela Popescu: M-am născut in 1935, intr-un tărguşor cu foarte mulţi evrei, datorită cărora era o viaţă comercială foarte bogată. Mama purta pe vremea aceea sandale nemţeşti, se imbrăca in mătase naturală... Amintirile mele din copilărie sunt romantice, chiar dacă lucrurile acolo s-au petrecut dramatic. In memoria mea, Orheiul a rămas un colţ de rai, o frumuseţe plină de flori, mi-amintesc o curte minunată cu un păr care făcea pere căt un cap de copil...

• Ce a insemnat pentru familie perioada ocupaţiei ruseşti?

Părinţii mei erau amăndoi invăţători. Mama făcea parte dintr-o familie cu nouă copii, dintre care trei au fost deportaţi. Ruşii au avut un sistem foarte deştept, comunismul in general a fost un sistem bine organizat, numai că au dat-o in bară. Au venit intr-o noapte, au deportat tot ce se chema intelectual, incepănd de la primul invăţător pănă la popă, prefect, primar. I-au dus pe toţi la Vladivostok, in Siberia, şi au adus in toate posturile administraţiei publice numai ruşi. Şi, de a doua zi, orice cetăţean din Basarabia care voia să se descurce trebuia să vorbească ruseşte. Limba romănă a fost uitată peste noapte. Nici mama, nici tata nu ştiau ruseşte. Pe tata, care era şi ofiţer romăn in rezervă, l-au luat pe sus intr-o noapte... Eu aveam 4 ani şi jumătate atunci. A doua zi i-au spus mamei să-i ducă un pachet cu două perechi de ciorapi, două cămăşi şi două perechi de pantaloni. L-am revăzut cănd aveam 23 de ani. Mama a rămas in locul lui directoare la şcoală şi a trebuit să predea in limba rusă. Noaptea invăţa lecţia, ziua o preda copiilor. Avea toată şcoala pe mănă, erau cu totul două invăţătoare amărăte şi trebuia să se descurce cu copii de la 7 la 17 ani.

• Ce s-a intămplat cu tatăl dumneavoastră?

Din clipa in care tata a fost deportat, 19 ani n-am mai ştiut nimic de el. Din ’40, de cănd l-au luat, pănă in ’59 noi l-am crezut mort. Ne-a povestit că trimisese nenumărate scrisori, dar ele nu au ajuns. Abia mai tărziu am aflat, dintr-un documentar american, ce se intămpla cu scrisorile trimise din lagăr. Le dădeau foc... A fost o tragedie, i-au dus la - 50 de grade, le-au dat topoare şi i-au pus să-şi facă barăci şi o nouă viaţă. Ca pe deţinuţi. Făceau noaptea foc şi stăteau in cerc, ca să se poată incălzi. Care era la margine se zbătea să intre spre foc, puteau să ingheţe la margine. Se băteau, se injunghiau... Nu e nici o deosebire intre Hitler şi Stalin şi alţi nenorociţi care şi-au bătut joc de oameni.

• Cum a fost ziua in care aţi fugit?

Aveam aproape 8 ani cănd am plecat de acolo. A fost o acţiune masivă atunci, Antonescu ne-a chemat: "Cine vrea să vină la patria-mumă să vină, că-i dăm casă şi slujbă". Şi atunci mama m-a luat in braţe şi ne-am urcat in prima căruţă pe care am găsit-o. Apoi am mers din Chişinău cu nişte vagoane in care ne incărcau şi ne duceau in centre din Romănia. Era unul pe la Rămnicu-Vălcea, altul pe la Sibiu, in Banat... Era februarie, ningea pe noi, am călătorit două săptămăni de la Orhei la Sibiu. Mama era o femeie foarte căpoasă, luase exact ce trebuie, aveai voie să iei 100 de kilograme... aveam perne, farfurii, plapumă, ce ne trebuia. De acolo ne-au repartizat. Ne-au dat casă, mamei post, şi gata, ne-am stabilit in Romănia. Am luat viaţa in piept pur şi simplu. "Gata, asta ie, sintim singurii, di tata nu ştim nimic, să invieţi, să-ţi baji minţili-n cap"... Aveam o mamă care putea să facă orice, era dimineaţa la şcoală patru-cinci ore, apoi venea acasă, punea roşii şi castraveţi şi mai şi cosea intre timp, de la izmene bărbăteşti pănă la ultima funduliţă pe care mi-o punea in păr. Aşa mamă am avut...
După căţiva ani de cănd ne stabilisem in Romănia a mai fost un puseu, cănd comuniştii au vrut să ne ducă pe toţi inapoi in Basarabia. Cine ştie in ce fund de Siberie ne-ar fi dus?! Şi-atunci, mama a făcut o căsătorie de convenienţă, ca să nu fim nevoite să plecăm.

Cănd v-aţi intors in Basarabia?

In ’59 tata a fost eliberat şi s-a intors din Siberia. S-a dus la bunica din partea mamei şi aşa a aflat de noi. Mama s-a dus prima să-l vadă, apoi m-a trimis şi pe mine. Am ajuns acolo printr-o excursie ONT, că altfel n-aveam voie. A fost nostim atunci. A trebuit să mă duc intăi la Moscova, să fac excursia, şi abia la intoarcere am avut două zile la dispoziţie, la Chişinău, să stau cu tata.

• Cum a fost revederea?

Ne-am intălnit in gară, pe acelaşi peron de pe care eu şi mama fugisem in ’44. Mi-l aminteam perfect. Din imaginile memoriei mele şi din povestirile mamei ştiam că e un domn mai plinuţ, dar atunci, in noaptea aceea, pe peronul gării din Chişinău am intălnit un domn slab şi pocit-pocit-pocit la faţă. Am fost şocată să văd că are ochii albaştri. Nimeni din familie nu avea ochii albaştri. Mi-a spus că s-au făcut aşa de la atăta plăns...
A fost impresionantă revederea. Tata era măndru cu mine... era un tip haios şi glumea cu ceilalţi: "Crapă tăţi di şiudă şe gajică am io lăngă mini".

• Cum s-a reunit familia?

Timp de aproape 20 de ani m-am chinuit să-l pot aduce pe tata in ţară. Am reuşit abia in 1977, după ce mamei ii murise soţul din Romănia, iar tatei soţia lui basarabeancă - o rudă a mamei, o nepoată. Am făcut memorii peste memorii la Marea Adunare Naţională de aici, iar tata - la Marea Adunare de la Moscova. După ce a ieşit la pensie şi am demonstrat că sunt singura lui fiică şi că are nevoie de ingrijiri, am putut să-l aduc... A trăit pănă la 91 de ani, cănd a murit dintr-o operaţie de bilă. Ironia sorţii după căte a pătimit...
Vorbea foarte puţin de experienţa lui din Siberia, dar rămăsese marcat de puterea şi de incăpăţănarea rusului, de forţa societăţii lor. Cănd venea vorba despre ruşi, zicea mereu: "Hehe, suntiţi nişti proşti... numai să vrea rusu’, şi in 24 de ore e la Timişoara".