De ce aş rămâne în România?

Maria Rabota
● cititor (Caraş-Severin)

Nici nu îndrăznesc să mă gândesc întrebându-mă.
Trebuie să rămân în România. Trebuie să rămân în România pentru a fi fericită. Poate ţi se pare bizar, dar eu chiar sunt fericită aici, în ţara nefericiţilor. E dureros să constaţi că trăieşti într-o ţară unde şcoala nu mai are nici o va­loare, "valoarea" nu-şi găseşte lo­cul, necazurile transformă oamenii şi pr­o­vocările în încrân­cenări. Dar... este un moment... o cli­pă dintr-un in­finit. Sunt atâtea lucruri bune care încă există, în ciuda tutu­ror stupizeniilor...

Eu iubesc ţara asta, pentru că este ţara mea. Iubesc ţara asta, pentru că mă face să simt că aparţin locului. România este copacul meu minunat cu rădăcini de stejar, care mă adă­pos­teşte sufleteşte. România este trecutul care mă ajută să merg mai de­parte. România înseamnă "acasă", lo­cul unde pot să fiu eu, cea ade­vărată, completă, locul în care mă regăsesc prin familia mea, prietenii mei, legăturile sufleteşti construite în timp. România este copilăria de vis pe care am avut-o, adolescenţa plină de vise imposibil de realizat, şi anii de liceu, imposibil de uitat, ti­ne­reţea în care am cunoscut dra­gostea şi în care aveam impresia că pot muta munţii din loc. România este echilibrul meu, identitatea mea.

Am aproape 38 de ani şi nu am încetat să iubesc România. România pentru mine înseamnă oamenii de pe strada mea cu care am crescut; înseamnă naşa mea, care este cea mai bună cofetăreasă din lume şi tortul ei cu nuci; înseamnă colegii mei şi locul meu de muncă, unde de-abia aştept să ajung în fiecare dimineaţă; înseamnă dimineţile reci şi iernile lungi, cu multă zăpadă, aici, în satul meu de munte; înseamnă poştaşul care îi duce mamei pensia... aceea, amărâtă, după 34 de ani de în­vă­ţă­mânt; înseamnă mama mea, care e capabilă să nu mănânce pentru a face economii şi să mă mintă că a mâncat; înseamnă tata, care este pensionar după 40 de ani ca funcţionar public, dar s-a angajat în mediul privat şi lucrează şi sâmbăta, pentru a-i cum­pă­ra mamei medicamentele şi a plăti ratele mele la bancă; înseamnă vecina mea de 80 de ani, care mă în­tâ­m­pină în fiecare zi cu o vorbă bună, chiar dacă îi simt tristeţea în glas; în­seamnă prietena mea cea mai bună, care plânge cu mine când am o bu­cu­rie care mă copleşeşte sau îmi caută soluţii în impas; înseamnă zilele de sâmbătă, când aştept în curtea casei să-mi vină copilul acasă de la şcoală, duminicile în familie, când povestesc cu fiul meu ce s-a mai întâmplat în cursul săptămânii; înseamnă vacan­ţele petrecute cu fiul meu, când ple­căm cu maşina prin România; în­seamnă florile mele din grădină, crinii pe care îi ador, înseamnă câinele meu, care îmi simte tristeţile; în­seamnă uneori seri de week-end-uri în care mă întâlnesc cu puţinii şi dragii mei prieteni, aniversări, toate cu oameni asemeni mie, cu care râd, glu­mesc, fac haz de necaz.

Nu m-am gândit niciodată să plec. Nu am simţit nevoia să plec din ţara mea. De ce? Pentru că nu îmi place să mă dezrădăcinez şi nu vreau să renunţ la ceea ce am. Ce am? Am un băiat de 14 ani, pe care-l cresc în România mea, singură, de 12 ani. L-am învăţat să iubească toate lucrurile simple pe care le-a primit de la viaţă. Să creadă în el mai mult decât orice pe lume, să creadă în prie­tenie, în dragoste, în tot ce înseamnă Dumnezeu. I-am povestit cât de mult poate vindeca iubirea, cât de mult te pot bucura ploaia şi razele de soare şi mare şi aerul de munte, zăpadă... şi i-am amintit întotdeauna că eu sunt aici întotdeauna pentru el şi nicăieri nu e mai bine ca acasă! L-am învăţat că soluţia nu este să părăseşti ringul, nu e să te lamentezi continuu şi să cauţi la nesfârşit vinovaţii. Cel mai potrivit lucru este să te analizezi pe fondul realităţii pe care o trăieşti, să fii capabil să faci bine, pentru că aşa simţi, să vrei să ajuţi, pentru că aşa ţi se pare corect, să ai renunţările tale, pe care să nu le ştie nimeni, să te adaptezi situaţiei, oricât de grea şi de absurdă ar fi, şi să nu uiţi că omul sfinţeşte locul.
Asta e România mea şi o iubesc!