"Muşuroiul meu e palatul de cleştar", îşi zise cârtiţa

Valentin Zaschievici
● Redactor-Şef
● 3 iulie 1969
● Gheorghe Doja, Ialomiţa




Îndată se fac 20 de ani de când am fost cât pe-aci să mă car de tot. Asta s-a întâmplat în ziua când trebuia să mă arăt o dată-n viaţă deştept, dar am fost prost ca noaptea. La 14 iunie 1990 aveam capul mare. Nu de la vreun şpriţ prelungit, ci de la reductor. Reductorul e un furtun groscior cu piuliţă foarte grea la capăt. Mânuit de un braţ vânjos de miner, reductorul devine buzdugan. De aia aveam capul mare când, în maşina de Corp Diplomatic, m-am zborşit la secretarul ll al Ambasadei Franţei: "Cum îţi trece prin minte să mă duci la ambasadă, cum crezi că o să fug din ţară acum, când e mai mare nevoie de mine?". Adică, vezi dragă Doamne, mă gândeam că aici e nevoie de mine. Pruncul nevinovat care era de­mo­craţia se afla în pericol de moarte. La Capşa, ospătarii scoseseră mesele afară şi-i serveau pe mineri cu şampanie. Ceva mai încolo, nişte gospodine îi sfătuiau de bine pe bărbaţii care ciomăgeau o tânără: "Nu-i da cu băţul pe spinare! Bagă-i-l în fund!". Eu îmi ascundeam cucuiele după geamurile fumurii ale maşinii diplomatice.

În contextul acela, zic eu acum, am dat cu piciorul norocului. Fran­cezii îmi oferiseră azil printr-un ha­zard neaşteptat şi nemeritat, iar eu voiam să-mi slujesc ţara, biata mea ţă­ri­şoară care în acele zile avea o mare pro­blemă cu blugii, părul lung, băr­bi­le, ochelarii şi servietele diplomat.

De-atunci am avut prilejul să des­copăr minunata patrie până în măruntaiele sale, din înaltul cerului până în străfundul intestinului său gros. Sub ochii mei, slujitorul, s-a stricat tot ce rămăsese nestricat. Dar n-am să mă apuc să vă fac eu inventarul stricăciunilor noastre de toate zilele. Iar iubitul meu popor mi-a dat toate motivele din lume să mă duc în lu­me învârtindu-mă ca ciocârlia. Ab­solut toate motivele pe care le-aţi pu­tut citi în rubrica asta de vreo două săp­tămâni încoace le întăresc şi mi le însuşesc.

Pe măsură ce-au trecut anii, vigoarea şi determinarea-mi de a sluji binele public au căpătat sensul şi consistenţa gesturilor unei muşte încleiate în oala cu smântână. Pe măsură ce dă mai amarnic din picioare, diptera înţelege tot mai bine nenorocirea fundamentală a acestei naţiuni: relativismul axiologic, meteahnă cultivată cu succes de orânduirea socialistă şi desăvârşită astăzi pe toate planurile. Ca să nu mai vadă, să nu mai înţeleagă nimeni di­ferenţele între gospodari şi ho­ţo­mani, intelectuali şi sfertodocţi, ade­văr şi minciună, muzicieni şi gurişti, frumuseţe şi kitsch, binevoitori şi vi­cleni, oameni şi şoareci, doamne şi paparude, normal şi anapoda, perso­na­lităţi şi vedete, zi şi noapte. Iar cei care au crezut vreodată în ceva să piar­dă exerciţiul de a crede, bine dre­saţi de religia, de doctrina vremurilor noastre, sofismul care justifică orice. Acesta este răul de care poporul meu nu se va mai vindeca, răul patognomonic, pe care-l regăsim pretutindeni, printre toate relele derivate, sub toate formele de agregare.

Am evadat în repetate rânduri, dar pentru puţină vreme din patria mea, patria minciunii suverane, am dat înconjur globului şi mi s-a spulberat şi ultimul mit. România nu e cea mai frumoasă, iar băştinaşii ei nu sunt cei mai calzi şi primitori dintre pământeni. Am fost învăţat prost la şcoală, aşa cum am fost învăţat prost şi istoria neamului, şi multe multe altele pe care acum nu ştiu cum să fac să le uit.

Aşadar, am toate, toate motivele să spun cu voce tare, precum poetul: "Rămâi sănătoasă, cucoană, că-mi iau geamantanul şi plec!". Dar n-am s-o fac. Stau aici nu ca să mă pe­dep­sesc pentru că n-am plecat când trebuia. N-am să plec, fatalmente, pentru că nu mi-ar folosi, de-acum, la ni­mic. M-am contaminat şi eu de bolile naţionale şi, oricât aş fugi, aş fi nevoit să mă iau cu mine. Şi-atunci, la ce bun?