Povestea cantecului

Era in anul de gratie 1982. Piesa "Aruncarea in valuri" a fost compusa pe drumul de la Galati spre Constanta. Mai toata lumea crede ca melodia se numeste "Iubita mea, sa ne aruncam in mare", pentru ca asa incepe.

Adrian Paunescu i-a dictat poezia lui Victor Socaciu in microbuz. "Mai erau doar vreo 20 de km, iar Paunescu m-a pus sa compun. A luat hartiuta si a bagat-o in buzunar, numai ca marele poet voia sa deschida seara de Cenaclu exact cu aceasta piesa. Nu-mi venea inspiratia. Era o atmosfera de tensiune creatoare pe care eu, initial, n-am inteles-o. Abia mai tarziu mi-am dat seama ca piesele se scriau cand eram foarte obositi... M-am concentrat si am compus-o. Socaciu mi-a zis: «Bravo, ma! Sa tii minte ziua de astazi»".

Pe scena, Vasile si-a dat seama ca uitase piesa. Socaciu a intuit ce se-ntampla si s-a suit langa el. Ii tinea sub ochi textul scris de el, numai ca Vasile nu deslusea slova lui Victor. "Nu intelegeam nimic. Era o liniste mormantala in sala. Publicul imi astepta cantecul... Desi eram din ’78 in Cenaclu, Paunescu nu facuse versuri pana atunci pentru mine. Emotiile atinsesera paroxismul... Cand au auzit «Iubita mea, sa ne aruncam in mare!» a inceput sa vuiasca sala, ca si cum era o piesa arhicunoscuta."

Sa ne-o amintim: "Iubita mea, sa ne-aruncam in mare/ Impleticiti in sare si guvizi,/Sa fie marea templul nuntii noastre/Pe urma usa tarmului s-o-nchizi./Iubita mea, te-ai imbracat in alge/Si te sarut cu univers cu tot/Pe zarea sfasiata de pacate/Plutim razand si ne iubim inot//. Iubita mea, sa ne-aruncam in mare/Si sa traim in mare neinfrant,/Sa ne luam, daca voiesti, la vara/ Trei saptamani concediu pe pamant!//Ti-am spus de mult ca pe pamant sunt rele,/Ti-am spus ca marea-i capataiul meu,/Ti-am pregatit o flota scufundata/ Si-o nunta pe-un vapor de minereu/Iubita mea, sa devenim acvatici,/ Pamantul care suntem ni-i destul,/Satula esti de cele pamantene,/De cele pamantene sunt satul.//Ne vor privi prin sute de binocluri,/ Se vor uita ca la un alt prapad/ Mirandu-se ca doi fusesem parca/Si ei pe mare numai unul vad./ Dar nu-i nimic, le vom plati aceasta,/Vom reveni in anul 2000,/Cu plete-ncaruntite mult de sare/ Si-n brate cu o mare de copii."