Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
FOCURILE MARI ● "Scălchitul", un fel de "Aoleu, Mărie" al oltenilor în versiune ardelenească
Ard focuri mari pe dealuri, făcând să pară şi mai adâncă noaptea. În jurul lor, copiii se agită, aţâţându-le în răstimpuri. Chiotele se intersectează peste sat, strigările biciuiesc cu veselie liniştea, nimeni nu doarme. Nu e casă care să nu aibă măcar o fereastră luminată, nu e familie care să nu petreacă şi nu e om sănătos care să nu cinstească un pahar cu vin.Aşa se întâmplă la fiecare Lăsata Secului de brânză, ultima sărbătoare înaintea Postului Paştilor.
Ard focuri mari pe dealuri, făcând să pară şi mai adâncă noaptea. În jurul lor, copiii se agită, aţâţându-le în răstimpuri. Chiotele se intersectează peste sat, strigările biciuiesc cu veselie liniştea, nimeni nu doarme. Nu e casă care să nu aibă măcar o fereastră luminată, nu e familie care să nu petreacă şi nu e om sănătos care să nu cinstească un pahar cu vin.Aşa se întâmplă la fiecare Lăsata Secului de brânză, ultima sărbătoare înaintea Postului Paştilor.
FOCURILE MARI ● "Scălchitul", un fel de "Aoleu, Mărie" al oltenilor în versiune ardelenească
Ard focuri mari pe dealuri, făcând să pară şi mai adâncă noaptea. În jurul lor, copiii se agită, aţâţându-le în răstimpuri. Chiotele se intersectează peste sat, strigările biciuiesc cu veselie liniştea, nimeni nu doarme. Nu e casă care să nu aibă măcar o fereastră luminată, nu e familie care să nu petreacă şi nu e om sănătos care să nu cinstească un pahar cu vin.Aşa se întâmplă la fiecare Lăsata Secului de brânză, ultima sărbătoare înaintea Postului Paştilor.
Ca aproape orice sat din ţinuturile domoale ale Ardealului, Alămorul, în zilele obişnuite ale oricărui anotimp, e cufundat în linişte până peste urechi. Nu aude nimic, eventual vede prin ferestrele largi ale caselor. Pe străzi ori pe uliţe, ţipenie de om. Generic, Blaga spunea că veşnicia s-a născut la sat. Însă generalul cuprins în mintea lui Blaga se particularizează prin satele Mărginimii Sibiului (vezi Gura Râului, evocată de el însuşi), dublând aproape veşnicia. Că până îţi grăieşte şi se mişcă ardeleanul prin veşnicie... te prinde eternitatea din urmă. Locuitorii îşi fac de lucru dincolo de porţile uriaşe şi mereu închise, ca nişte minicetăţi, ale gospodăriilor. Câţiva sunt cu oile la câmp (cineva spunea că aici oile se cresc în devălmăşie, că nu le mai ajunge păşunatul), câţiva lucrează la fabrica de pâine ori de lapte, alţii la fabrica de caşcaval (din lapte natural de vacă, fără conservanţi chimici, la mare căutare, căci este un produs 100% ecologic) şi, cu siguranţă, nimeni la biblioteca din sat (cea mai mare, mai stufoasă bibliotecă franceză rurală). Fiindcă e o zi specială: e Lăsata Secului. Astfel, satul parcă are altă culoare: e mai rumen în obraji şi mai viu în cusăturile multicolore ale pieptarelor purtate de la ţânci până la vârstnici. Doi, trei săteni îndrăznesc să iasă pe la porţi, iar câteva femei chiar se vântură de la o gospodărie la alta să facă schimb de reţete ori să mai ia ceva de trebuinţă, să pregătească masa îmbelşugată pentru seară, când începe scâlcitul sau "scâlchitul", cum îi spun cei de aici, corespondentul ardelenesc al oltenescului "Aoleu, Mărie".
MOŞ ION COŢCARIUL. Un grup de oameni stătea nemişcat la poartă şi privea în lung strada. Deşi erau împreună de cine ştie câtă vreme, nu păreau că vorbesc între ei. Doar priveau. "Mă, zic, ăştia fac economie şi la vorbă, d’aia or trăi mai mult?" Mă apropii şi spun în glumă: "Primiţi cu scâlchitul?". "Primim, zice unul cam la 70 de ani aşa, dar nu-i acuma, îi mai spre desară. Da’ intraţi numa în casă, că v-oi povesti eu de el." Intrăm. Moş Ion Barac e cojocar de când se ştie. Şi nu orice fel de cojocar, ci din ăsta cu diplome şi festivaluri câştigate, artist popular, ca să zic aşa. Ne duce direct în atelierul lui, lipit de casă, cu plită care încălzeşte două camere odată. Atelierul arată ca Peştera Comorilor lui Ali Baba: cojoace, pieptare, mai mari sau mai mici, atât de înflorat cusute, că parcă erai pe câmpul cu florile. "Meseria am învăţat-o de la ambii părinţi, şi părinţii mei de la părinţii lor. Am fost cinci fraţi, dar numai eu am practicat meseria asta. Amu, meseria încă-i bună, dar s-o mai demodat. La noi e o tradiţie, şi să ştiţi că numai la Săliştea se mai poartă portul tradiţional, adică românesc. Poartă pieptare şi bărbaţii, şi femeile toată ziua. La munca câmpului, la zi de sărbătoare ori duminica se duc îmbrăcaţi româneşte, cu cioareci şi cu cămăşi. Acum lucrez cu un grup de copii foarte buni ca să-i învăţ meseria."
AC DE COJOCUL... AMERICII. Într-o viaţă de om trăită, moş Ion a avut ac de cojocul oricui. A îmbrăcat toată localitatea, satele vecine, ba a luat comenzi şi din America, Germania, Austria, Franţa. E de mirare cum mai vede să bage în ac de vârsta asta şi cum mai are răbdare să tot împungă şi să tragă. Are o căciulă de miel pe cap şi un şorţ lung în faţă, fix costumaţia croitorului. "Meseria asta nu e grea, dar nici uşoară nu e. Se lucrează pe piele şi se aplică o pojiţă sau meşină lucrată de mine. Pielea se tăbăceşte, se argăseşte şi pe urmă se prelucră. Apoi se croieşte după măsura clientului, se aplică pojiţa şi se coase în diferite modele. Cusătura e numa’ la mână. Miliarde, poate zeci de miliarde de împunsături am făcut." "Mai ai ochii buni?", îl întreb. "Am patru", zice moşul şugubăţ, şi-mi arată o pereche de ochelari. "Amu’ să vă povestesc de scâlchit. De 71 de ani, tot aşa l-am pomenit, e un obicei din strămoşi. Copiii, de la 6 şi până la 14-15 ani, fac focul pe dealuri şi strigă. Focurile sunt deasupra Coştii, pe dealul Rupturi, Hultui şi la Bârc. Iau un băţ pe care pun cârpe, îl înmoaie în motorină şi în ajun de Lăsata Secului se urcă pe dealuri, fac focuri mari şi băţul cu cârpe aprins îl învârt roată deasupra capului."
STRIGĂRILE. Îl rog să-mi spună ce strigări se fac. Ezită şi-mi zice că pe cele mai puţin ortodoxe nu mi le poate spune. Şi de fapt nici nu prea sunt. E numai una, dar o să mi-o strige mai cu perdea. "Scâlchitu’, băăă/ Cine nu şi-o tors fuioarele/ Să-i cază picioarele/ Cine nu şi-o tors câlţii/ Să-i cază dinţii/ Cine nu şi-o tors lâna/ Să-i cază mâna.../ Scâlchitu’, băăă/ Mia lu’ Runchi, dacă muiere de omenie e,/ De ce se ţine cu Ionu’ lu’ Capra? (Aici arăta aşa, spre el, adică el era Ionu’ lu’ Capra, iar Mia era nevastă-sa. Şi se prăpădea de râs...)/ Scâlchitu’, băăă/ Mia lu’ Crucenoaie, dacă îi muiere de omenie,/ De ce se ţine cu Nicula lu’ Daia/ Scâlchitu’, băăă/ Silvia lu’ Bunăvremea, dacă-i muiere de omenie,/ De ce se ţine cu Pavelu’ lu’ Capră/ Scâlchitu’, băăă/ Mia lu’ Ţâcu, dacă-i femeie de omenie,/ De ce se ţine cu Şofron?/ Scâlchitu, băăă,/ Mocan, dacă-i om de omenie,/ De ce se ţine cu Boşoarca?/ Scâlchitu, băăă/ Vasă lu’ Mureşan, dacă-i om de omenie,/ De ce se ţine cu Chiva lu’ Mureşan?" Râdea cu lacrimi, poate pentru faptul că aproape toţi cei strigaţi făceau parte din familia lui. Mai relaxat, mi-o strigă şi pe cea cu perdea: "Scâlchitu’, băăă/ Din dealu’ nost’/ Până-ntr-al vost’/ Este un iepure flocos/ Din p... lu’ mumă-ta scos".
ANIŢA GRASA. Chemată de mama Mia (muierea lu’ moş Ion), se prăvale-n casă şi Aniţa Grasa, fostă femeie de serviciu la şcoala din sat, care a "colaborat direct cu copiii la facerea focurilor", cum zice dumneaei. "Copiii se urcă pe dealurile mai înalte şi aprind focurile. Sunt 10-20 de copii în jurul unui foc. Fac «paliţe» şi le-nvârt deasupra capului. Întrecerea este care face focul mai mare. Şi noi, cei mai mari, îi admirăm, bem un pahar de vin. Scâlchitu’ începe de când se lasă seara şi până pe la zece din noapte. Alungă duhurile rele, aşa se zice. Înainte se făcea focul cu tulei, cu coceni de porumb, acum se face cu cauciucuri. Dintotdeauna numai copiii au participat la asta, cei mari, nu. Strigările sunt un fel de batjocură, nu sunt strigări serioase. Muierile trebuiau să fi gătat toată treaba de peste iarnă până la scâlchit, mai ales torsul cânepii şi al lânii, cum era pe vremuri. Cine nu găta era luat cu batjocura. Când eram şi eu mică, meream cu copchiii la scâlchit şi-apoi veneam ca dracii de spoiţi. Veneam de pe vârful Rupturilor cu toţii căniţi la faţă. Când ajungeam acasă, numai ochii ne mai erau albi şi mai luam şi bătaie. Copiii făceau cercuri cu cârpele băgate-n motorină şi a cui ardea mai mult ăla era mai văzut, era mai ţanţoş. Altă dată legau cârpele cu sârmă şi le aruncau în sus, întrecerea fiind cine aruncă mai cu putere." Aniţa se scuză şi pleacă să facă gogoşi şi un pui la ceaun pentru scâlchit, că, deh!, aşa cere datina.
CETELE. Câte unul, câte unul, copiii se strângeau repede-n cete. Unii aveau deja în mâini beţe, cu cârpe legate. Mânând zorite spre cele patru dealuri, şirurile gălăgioase erau încă vizibile. Cu urale, a izbucnit un foc cu flacără înaltă. De pe dealul din faţă, ca răspuns, flăcările altui foc păreau că mănâncă cerul. Pe la porţi, oamenii ieşeau cu borcane cu vin ca să se cinstească. Mirosea a gogoşi calde de-ţi muta nasul din loc. Sărbătoarea care preceda Postul Paştilor era în toi. Şi puţini îşi mai aminteau că, acum 2.000 de ani, Fiul Domnului urma să urce Golgota, şi nu Dealul Rupturii, avea să bea fiere, şi nu vin, trebuind să moară pentru a permite tuturor Învierea. În noaptea neagră se auzea ca un tunet: "Scâlchitu’, băăăă". Şi ecourile largi făceau să pâlpâie parcă mai intens stelele.
Ard focuri mari pe dealuri, făcând să pară şi mai adâncă noaptea. În jurul lor, copiii se agită, aţâţându-le în răstimpuri. Chiotele se intersectează peste sat, strigările biciuiesc cu veselie liniştea, nimeni nu doarme. Nu e casă care să nu aibă măcar o fereastră luminată, nu e familie care să nu petreacă şi nu e om sănătos care să nu cinstească un pahar cu vin.Aşa se întâmplă la fiecare Lăsata Secului de brânză, ultima sărbătoare înaintea Postului Paştilor.
Ca aproape orice sat din ţinuturile domoale ale Ardealului, Alămorul, în zilele obişnuite ale oricărui anotimp, e cufundat în linişte până peste urechi. Nu aude nimic, eventual vede prin ferestrele largi ale caselor. Pe străzi ori pe uliţe, ţipenie de om. Generic, Blaga spunea că veşnicia s-a născut la sat. Însă generalul cuprins în mintea lui Blaga se particularizează prin satele Mărginimii Sibiului (vezi Gura Râului, evocată de el însuşi), dublând aproape veşnicia. Că până îţi grăieşte şi se mişcă ardeleanul prin veşnicie... te prinde eternitatea din urmă. Locuitorii îşi fac de lucru dincolo de porţile uriaşe şi mereu închise, ca nişte minicetăţi, ale gospodăriilor. Câţiva sunt cu oile la câmp (cineva spunea că aici oile se cresc în devălmăşie, că nu le mai ajunge păşunatul), câţiva lucrează la fabrica de pâine ori de lapte, alţii la fabrica de caşcaval (din lapte natural de vacă, fără conservanţi chimici, la mare căutare, căci este un produs 100% ecologic) şi, cu siguranţă, nimeni la biblioteca din sat (cea mai mare, mai stufoasă bibliotecă franceză rurală). Fiindcă e o zi specială: e Lăsata Secului. Astfel, satul parcă are altă culoare: e mai rumen în obraji şi mai viu în cusăturile multicolore ale pieptarelor purtate de la ţânci până la vârstnici. Doi, trei săteni îndrăznesc să iasă pe la porţi, iar câteva femei chiar se vântură de la o gospodărie la alta să facă schimb de reţete ori să mai ia ceva de trebuinţă, să pregătească masa îmbelşugată pentru seară, când începe scâlcitul sau "scâlchitul", cum îi spun cei de aici, corespondentul ardelenesc al oltenescului "Aoleu, Mărie".
MOŞ ION COŢCARIUL. Un grup de oameni stătea nemişcat la poartă şi privea în lung strada. Deşi erau împreună de cine ştie câtă vreme, nu păreau că vorbesc între ei. Doar priveau. "Mă, zic, ăştia fac economie şi la vorbă, d’aia or trăi mai mult?" Mă apropii şi spun în glumă: "Primiţi cu scâlchitul?". "Primim, zice unul cam la 70 de ani aşa, dar nu-i acuma, îi mai spre desară. Da’ intraţi numa în casă, că v-oi povesti eu de el." Intrăm. Moş Ion Barac e cojocar de când se ştie. Şi nu orice fel de cojocar, ci din ăsta cu diplome şi festivaluri câştigate, artist popular, ca să zic aşa. Ne duce direct în atelierul lui, lipit de casă, cu plită care încălzeşte două camere odată. Atelierul arată ca Peştera Comorilor lui Ali Baba: cojoace, pieptare, mai mari sau mai mici, atât de înflorat cusute, că parcă erai pe câmpul cu florile. "Meseria am învăţat-o de la ambii părinţi, şi părinţii mei de la părinţii lor. Am fost cinci fraţi, dar numai eu am practicat meseria asta. Amu, meseria încă-i bună, dar s-o mai demodat. La noi e o tradiţie, şi să ştiţi că numai la Săliştea se mai poartă portul tradiţional, adică românesc. Poartă pieptare şi bărbaţii, şi femeile toată ziua. La munca câmpului, la zi de sărbătoare ori duminica se duc îmbrăcaţi româneşte, cu cioareci şi cu cămăşi. Acum lucrez cu un grup de copii foarte buni ca să-i învăţ meseria."
AC DE COJOCUL... AMERICII. Într-o viaţă de om trăită, moş Ion a avut ac de cojocul oricui. A îmbrăcat toată localitatea, satele vecine, ba a luat comenzi şi din America, Germania, Austria, Franţa. E de mirare cum mai vede să bage în ac de vârsta asta şi cum mai are răbdare să tot împungă şi să tragă. Are o căciulă de miel pe cap şi un şorţ lung în faţă, fix costumaţia croitorului. "Meseria asta nu e grea, dar nici uşoară nu e. Se lucrează pe piele şi se aplică o pojiţă sau meşină lucrată de mine. Pielea se tăbăceşte, se argăseşte şi pe urmă se prelucră. Apoi se croieşte după măsura clientului, se aplică pojiţa şi se coase în diferite modele. Cusătura e numa’ la mână. Miliarde, poate zeci de miliarde de împunsături am făcut." "Mai ai ochii buni?", îl întreb. "Am patru", zice moşul şugubăţ, şi-mi arată o pereche de ochelari. "Amu’ să vă povestesc de scâlchit. De 71 de ani, tot aşa l-am pomenit, e un obicei din strămoşi. Copiii, de la 6 şi până la 14-15 ani, fac focul pe dealuri şi strigă. Focurile sunt deasupra Coştii, pe dealul Rupturi, Hultui şi la Bârc. Iau un băţ pe care pun cârpe, îl înmoaie în motorină şi în ajun de Lăsata Secului se urcă pe dealuri, fac focuri mari şi băţul cu cârpe aprins îl învârt roată deasupra capului."
STRIGĂRILE. Îl rog să-mi spună ce strigări se fac. Ezită şi-mi zice că pe cele mai puţin ortodoxe nu mi le poate spune. Şi de fapt nici nu prea sunt. E numai una, dar o să mi-o strige mai cu perdea. "Scâlchitu’, băăă/ Cine nu şi-o tors fuioarele/ Să-i cază picioarele/ Cine nu şi-o tors câlţii/ Să-i cază dinţii/ Cine nu şi-o tors lâna/ Să-i cază mâna.../ Scâlchitu’, băăă/ Mia lu’ Runchi, dacă muiere de omenie e,/ De ce se ţine cu Ionu’ lu’ Capra? (Aici arăta aşa, spre el, adică el era Ionu’ lu’ Capra, iar Mia era nevastă-sa. Şi se prăpădea de râs...)/ Scâlchitu’, băăă/ Mia lu’ Crucenoaie, dacă îi muiere de omenie,/ De ce se ţine cu Nicula lu’ Daia/ Scâlchitu’, băăă/ Silvia lu’ Bunăvremea, dacă-i muiere de omenie,/ De ce se ţine cu Pavelu’ lu’ Capră/ Scâlchitu’, băăă/ Mia lu’ Ţâcu, dacă-i femeie de omenie,/ De ce se ţine cu Şofron?/ Scâlchitu, băăă,/ Mocan, dacă-i om de omenie,/ De ce se ţine cu Boşoarca?/ Scâlchitu, băăă/ Vasă lu’ Mureşan, dacă-i om de omenie,/ De ce se ţine cu Chiva lu’ Mureşan?" Râdea cu lacrimi, poate pentru faptul că aproape toţi cei strigaţi făceau parte din familia lui. Mai relaxat, mi-o strigă şi pe cea cu perdea: "Scâlchitu’, băăă/ Din dealu’ nost’/ Până-ntr-al vost’/ Este un iepure flocos/ Din p... lu’ mumă-ta scos".
ANIŢA GRASA. Chemată de mama Mia (muierea lu’ moş Ion), se prăvale-n casă şi Aniţa Grasa, fostă femeie de serviciu la şcoala din sat, care a "colaborat direct cu copiii la facerea focurilor", cum zice dumneaei. "Copiii se urcă pe dealurile mai înalte şi aprind focurile. Sunt 10-20 de copii în jurul unui foc. Fac «paliţe» şi le-nvârt deasupra capului. Întrecerea este care face focul mai mare. Şi noi, cei mai mari, îi admirăm, bem un pahar de vin. Scâlchitu’ începe de când se lasă seara şi până pe la zece din noapte. Alungă duhurile rele, aşa se zice. Înainte se făcea focul cu tulei, cu coceni de porumb, acum se face cu cauciucuri. Dintotdeauna numai copiii au participat la asta, cei mari, nu. Strigările sunt un fel de batjocură, nu sunt strigări serioase. Muierile trebuiau să fi gătat toată treaba de peste iarnă până la scâlchit, mai ales torsul cânepii şi al lânii, cum era pe vremuri. Cine nu găta era luat cu batjocura. Când eram şi eu mică, meream cu copchiii la scâlchit şi-apoi veneam ca dracii de spoiţi. Veneam de pe vârful Rupturilor cu toţii căniţi la faţă. Când ajungeam acasă, numai ochii ne mai erau albi şi mai luam şi bătaie. Copiii făceau cercuri cu cârpele băgate-n motorină şi a cui ardea mai mult ăla era mai văzut, era mai ţanţoş. Altă dată legau cârpele cu sârmă şi le aruncau în sus, întrecerea fiind cine aruncă mai cu putere." Aniţa se scuză şi pleacă să facă gogoşi şi un pui la ceaun pentru scâlchit, că, deh!, aşa cere datina. CETELE. Câte unul, câte unul, copiii se strângeau repede-n cete. Unii aveau deja în mâini beţe, cu cârpe legate. Mânând zorite spre cele patru dealuri, şirurile gălăgioase erau încă vizibile. Cu urale, a izbucnit un foc cu flacără înaltă. De pe dealul din faţă, ca răspuns, flăcările altui foc păreau că mănâncă cerul. Pe la porţi, oamenii ieşeau cu borcane cu vin ca să se cinstească. Mirosea a gogoşi calde de-ţi muta nasul din loc. Sărbătoarea care preceda Postul Paştilor era în toi. Şi puţini îşi mai aminteau că, acum 2.000 de ani, Fiul Domnului urma să urce Golgota, şi nu Dealul Rupturii, avea să bea fiere, şi nu vin, trebuind să moară pentru a permite tuturor Învierea. În noaptea neagră se auzea ca un tunet: "Scâlchitu’, băăăă". Şi ecourile largi făceau să pâlpâie parcă mai intens stelele.
Citește pe Antena3.ro
