"Ai fost, eşti, vei fi totdeauna"

Ani mulţi Ipoteştiul şi Botoşanii şi-au disputat onoarea de a-l fi dat poeziei pe Mihai Eminescu. Dacă s-a născut în căsuţa din Ipoteşti sau în clădirea din zona veche a Botoşaniului, dispărută de mult, în flăcările unui incendiu din alt veac, şi dacă ziua venirii lui pe lume a fost sau nu cea de 15 ianuarie a anului 1850 sunt întrebări al căror răspuns a încercat mereu să se transforme într-un frumos "a fost odată..." pentru o istorie mereu "repovestită de o străină gură".

În apropiere de Biserica Uspenia din Botoşani, în zona veche a oraşului, cea care a supravieţuit demolărilor comuniste, pe peretele unei prăvălii, o plăcuţă memorială marchează locul în care a început drumul celui venit pentru a împlini "devenirea" întru poezie a cuvântului limbii române şi care mai bine ca nimeni altul a ştiut să o oprească în loc şi să o facă să se minuneze de propria frumuseţe: "Tu însuţi puteai să nu te naşti, să fii din numărul celor care n-au fost niciodată (...) prin urmare ai fost, eşti, vei fi totdeauna".

"Pe locul acestei clădiri a fost casa lui Gheorghe Andriescu, în care s-a născut Mihai Eminescu." E tot ce a rămas din casa din Botoşani, în care familia Eminovici locuia în acea vreme. La Ipoteşti, se mutau de obicei vara. Nu au rămas niciodată peste iarnă la căsuţa din comuna ce avea să-i fie atât de dragă lui Mihai mai târziu, pentru că locuinţa de atunci nu le permitea, era veche de peste 60 de ani şi mult timp fusese nelocuită. Abia mai târziu, prin 1855, căminarul, tatăl poetului, avea să ridice acolo o nouă construcţie, cu bani obţinuţi din vânzarea posesiunilor din Botoşani.

Aşadar, devine evident că drumul lui Eminescu prin lumea cea mare în care noi, "copii ai lumii mici, facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici" a început în căsuţa din apropiere de biserica Uspenia, unde pe 21 ianuarie a şi fost botezat. Şi s-a sfârşit la Bucureşti, în spitalul de pe strada Plantelor. Iar de la cristelniţa în care a fost botezat şi până la masca mortuară luată de Filip Marinescu Marin, în 1889, se întind imensităţi "de gândiri şi de imagini", se deschid abisuri de trăire, se aşază lumi întregi de cuvinte.

Cuprinse toate în mica bisericuţă a familiei Eminovici de la Ipoteşti unde astăzi sunt aşezate cristelniţa în partea dreaptă, cum intri, iar masca pe stânga, lângă linguriţa de împărtăşanie a poetului şi iconiţa cu Maica Domnului şi Pruncul la care se ruga Mihai în copilărie, când se întorcea de pe dealurile Ipoteştiului. În rest, Botoşaniul a păstrat prea puţin din urmele trecerii lui pe aici. Nici casa în care Harieta l-a îngrijit cu un an înainte să părăsească Moldova pentru totdeauna nu mai există acum.

Pe locul ei este o altă clădire, pe care stă o plăcuţă memorială: "În această curte cu tei a fost casa în care a locuit Harieta, sora lui Mihai Eminescu, şi unde în anii 1887-1888 l-a îngrijit pe poet în timpul convalescenţei sale". Trecând prin faţa casei nu poţi să nu-ţi imaginezi marea de foc care a cuprins întregul cartier în vara lui 1887, când Harieta a scos disperată totul din casă, dar n-a îndrăznit să mişte patul în care poetul zăcea, sub tratamentul cu mercur.

Ce flăcări vor fi ars atunci mintea poetului, rătăcită în ea însăşi, nu se poate şti... Peste puţin, peste foarte puţin timp, Mihai avea să plece din Botoşani şi curând şi din lume. E locul din care Veronica Micle, chemată cu mare dor la Botoşani de Eminescu în primăvara lui 1888, după ce Harieta reuşise să-l ridice din patul suferinţei, îl va lua cu ea spre Bucureşti şi spre nefiinţă.

SATUL DIN VALEA LOIEŞTEI
Dar povestea a început cu mult înainte... în satul cu nume, astăzi, de legendă. La Ipoteşti am mers pe urmele lui Eminescu. Printre dealuri şi coline, unde liniştea are alte definiţii decât cele din dicţionar, se zăreşte, când cobori dinspre Botoşani, Ipoteştiul... Casele împrăştiate între Cătămăreşti Deal, Cătămăreşti Vale se duc apoi spre Stânceşti. Iar de departe, în valea Loieştei, dai peste satul "cel mai iubit" al literaturii române. Unde, deloc întâmplător, mulţi ani mai târziu, avea să se împlinească un mare vis, facsimilarea caietelor poetului, cu ajutorul celui care, mai bine ca oricine, a ştiut să-l iubească pe Eminescu, Constantin Noica, filosoful de la Păltiniş.

Însă în 1850 timpul nu începuse încă să se grăbească. Atunci Ipoteştiul începea să devină ceea ce este astăzi sau, mai bine zis, ceea ce ar trebui să fie. Micuţul Mihai începea să crească în casa care se deschide acum oricărui călător ce se încumetă să bată drumul până la această lume de la capăt de lume... în locuinţa cu cerdac şi pereţi albi, refăcută după fotografii din vreme, Mihai a descoperit cărţile...

Tatăl lui, căminarul Gheorghe Eminovici, avea o bibliotecă serioasă, cotată cam a treia din întreaga Moldovă. Între cărţi şi pădurile Ipoteştiului, între asprimile tatălui, care de multe ori îl aştepta cu biciuşca să se întoarcă din peregrinările pe dealuri, şi blândeţea mamei Raluca, între "poveşti şi doine, ghicitori, eresuri" spuse de maica Fevronia, călugăriţă la schit la Agafton, şi poveştile de iubire pe care singur începe să le trăiască în curând, Mihai îşi croieşte drumul spre el însuşi.

În casa memorială din complexul de la Ipoteşti sunt păstrate astăzi câteva obiecte importante care au aparţinut familiei poetului. Pe lângă dulapurile din lemn de trandafir şi scoarţa cu dungi în culorile tricolorului din odaia Ralucăi Eminovici, "dulcea mamă" cea credincioasă, în inima căreia a pâlpâit toată viaţa regretul că nu s-a putut călugări împreună cu celelalte două surori ale ei, Fevronia şi Olimpiada, maici la Agafton la schit, în prima cameră se află caseta de machiaj a lui Mihai, din vremea când a colindat ţara cu trupa de teatru a lui Fani Tardini. Mereu "alte măşti", mereu "aceeaşi piesă...". De data asta viaţa lui. În care, pe rând, a jucat şi rolul principal, şi roluri secundare.

UN TEI LA MORMÂNTUL MAMEI
În spatele casei, sunt acum cele două biserici, cea micuţă, bisericuţa satului, cumpărată de Raluca şi care i-a aparţinut apoi familiei, şi cea ridicată prin efortul lui Nicolae Iorga în 1939 şi în care, în memoria poetului, sfinţii sunt pictaţi cu aureole negre. În faţa bisericii e un brad uriaş plantat de Iorga, iar ceva mai în spate, la mormântul mamei, care a vrut să fie îngropată lângă bisericuţă, e teiul sădit de Mihai la moartea ei, în 1876. Astăzi are mai bine de 130 de ani...






Moşia întreagă, de peste 400 de hectare, pe care familia Eminovici a avut-o aici la Ipoteşti, a fost vândută curând după moartea Ralucăi. În 1878, la doar doi ani, Gheorghe Eminovici a fost nevoit să o vândă din cauza datoriilor. Iar Mihai se străduieşte din răsputeri în anii ce vin să împrumute bani ca să răscumpere aceste locuri care mereu i-au fost dragi. Dar suferinţele începute cu moartea mamei nu s-au sfârşit, căci la începutul lui 1884 moare şi tatăl, iar în primăvară fratele Nicu se sinucide. "Unde mai încăpea atâta suferinţă?", scrie Valentin Coşereanu în volumul "Ipoteşti sau realitatea poeziei".

"Copilăria şi Ipoteştii îi sunt în suflet din ce în ce mai departe: «E mult de-atunci, Harietă, de când eram copii mici de tot şi ne spuneau moşnegii poveşti. Poveşti sunt toate pe lumea asta... Poate că povestea e partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti... Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme... Ne trezim şi murim cu ele...»".

OMUL CARE A RECLĂDIT IPOTEŞTIUL
Dar la Ipoteşti se întâmplă astăzi ce trebuie să se întâmple. Valentin Coşereanu, directorul şi sufletul Memorialului - Centrul Naţional de studii "Mihai Eminescu", a construit aici un loc de pelerinaj, viu şi adevărat, clădind totul aproape de unul singur, piatră cu piatră, obiect cu obiect, gând cu gând. Iar la Ipoteşti ar trebui să vină orice român măcar o dată... Ca să asculte liniştea din codrii Haraminilor, să vadă cum răsare Luna pe dealuri, să privească "lacul codrilor albastru" şi să asculte poezia.

Dar nu despre tot ce înseamnă complexul de la Ipoteşti o să vă povestesc, nici despre amfiteatrul în aer liber, nici despre muzeul încă neterminat, dar minunat conceput, ca o poveste cu o punte între două lumi - întâi viaţa poetului, oprită în loc în imagini simple, camere tematice, episoade..., apoi lumea poeziei - nici despre biblioteca centrului, nici despre Tabăra internaţională de grafică ţinută aici anual de Mircia Dumitrescu, nici de Atelierul de poezie al lui Ion Caramitru...

Despre nimic din toate astea, ci despre marea minune înfăptuită aici, la el acasă, despre manuscrisele facsimilate ale lui Eminescu. Care cu mari eforturi şi, mai ales, cu dragostea şi credinţa lui Constantin Noica şi cu ajutorul celui ce astăzi conduce Memorialul Ipoteşti, Valentin Coşereanu, e o lucrare ce s-a împlinit. Povestea acestui drum, de la caietele din lada pe care poetul o lua cu el pretutindeni, în care se aflau toată lumina, tot zbuciumul şi toată imensitatea gândirii celui prea adesea numit astăzi "luceafăr al poeziei", dar prea puţin citit, la exemplarele facsimilate la mărimea lor naturală ne-a spus-o chiar Valentin Coşereanu.

CERUL PĂLTINIŞULUI AJUNGE PÂNĂ LA IPOTEŞTI
De la Păltiniş la Ipoteşti drumul e lung. Noica l-a bătut însă ani întregi. În 1987, când se stingea din viaţă, reuşise să termine una dintre marile lucrări ale vieţii lui, un drum de Sisif, mereu neobosit, mereu gata să o ia de la început, mereu dispus să explice, la infinit, de ce facsimilarea caietelor era atât de importantă pentru înţelegerea operei lui Eminescu.

Spre exemplificare, un fragment din numeroasele scrisori trimise în acest sens, de data asta lui Dumitru Ignat, vicepreşedintele Comitetului de Cultură, în chiar primăvara anului morţii lui, în luna martie, publicată de Valentin Coşereanu în "Jurnal cu Noica despre manuscrisele Eminescu", apărut în Colecţia Ipoteşti:

"Se supralicitează, cum spuneaţi, în ce priveşte valoarea caietelor «studenţeşti» (dar nu exclusiv studenţeşti!), numai de cei care nu ştiu să găsească aurul în nisip. Poezie proastă, note elementare de studiu, pagini întregi cu rime prea des ridicule se găsesc prea des în Caiete; precursor în ştiinţe pe care abia le învăţa sau filolog în limbi de care abia se apropia nu era Eminescu. Dar cine nu vede, în laboratorul acesta eminescian, miracolul şi un dar unic făcut culturii noastre, poate rămâne la «Pe lângă plopii fără soţ», eventual transpus pe muzică. Este o vibraţie Eminescu până şi acolo".





"În 1984, Constantin Noica a sosit la Ipoteşti...", îşi aminteşte Coşereanu. "Era uscăţiv, adus de spate, purta pardesiu lung şi un basc tras într-o parte ca la vânătorii de munte. Nas acvilin, iar ochii extrem de pătrunzători. Afabil. Nu ştiu de ce mi-l imaginasem altfel. A privit la salcâmii din preajma casei şi m-a întrebat dacă sunt, într-adevăr, de pe vremea Lui. Pronunţa Lui cu intimitate, dar şi cu o veneraţie greu de redat în scris", nota el în jurnal întâlnirea de pe 2 octombrie 1984.

Pe vremea aceea, cel care conduce astăzi Memorialul Ipoteşti locuia într-o chilioară pe care şi-o zidise singur, într-o fostă toaletă, undeva în spatele casei memoriale, unde, ajutat de un prieten cărase ciment, ipsos şi var şi îşi încropise o cămăruţă de câţiva metri cu un pat, o masă, câteva rafturi şi un godin. Locul i-a plăcut, cu siguranţă, celui care a făcut ca cerul de la Păltiniş să se întâlnească, peste timp, cu cel de la Ipoteşti. I-a cercetat un timp cărţile de pe raft, s-a arătat mulţumit şi apoi i-a recomandat să se aboneze la revista Neuer Weg şi să-şi cumpere o gramatică a limbii germane şi să se apuce s-o înveţe, că altfel nu-l va putea înţelege pe Eminescu.

Apoi şi-a început drumul la Ipoteşti intrând în biserica ridicată de Iorga, unde îşi face semnul crucii, chiar dacă este însoţit de doi oficiali de la judeţ. "Este interesat de povestea aureolelor negre ale sfinţilor pictate aşa de către pictorul botoşănean Petru Remus Troteanu, ca semn al destinului tragic al Poetului.

I-am arătat apoi chipul Arhanghelului Mihail reprezentat cu faţa angelică a lui Eminescu copil, apoi urmele gloanţelor lăsate de ostaşii sovietici «eliberatori», în candela din faţa altarului şi în pieptul regelui Carol al II-lea, pictat ca şi Eminescu, la intrare, în semn de ctitori. «Au tras şi în Eminescu?» Nu, pentru că nu ştiau cine este. S-a uitat la mine complice", continuă notaţiile din acea zi de început de toamnă Valentin Coşereanu.

Îşi aminteşte apoi gestul de smerenie de la intrarea în casa memorială, când Constantin Noica îşi scoate bascul. Şi apoi felul cum îşi lunecă palma peste caseta de machiaj a poetului, "ca şi cum ar fi fost vie".

"În cele din urmă l-am rugat să scrie ceva în cartea de impresii. S-a întors spre mine şi mi-a spus: «în biserică trebuie să te rogi cu cuvintele Preotului...». A scos o bucată de hârtie îngălbenită de vreme din buzunarul hainei şi a notat cu un pix obişnuit: «Din manuscrisul 2268, fila 34 verso (Despre Arhei): tu însuţi puteai să nu te naşti, să fii din numărul celor ce n-au fost niciodată... Prin urmare, tu ai fost, eşti, vei fi totdeauna.». Apoi a adăugat: «Copiat de Constantin Noica, 2 octombrie 1984». La plecare, domnul Noica întinde mâna înclinându-se. «Să vii diseară la bibliotecă. Voi vorbi despre Manuscrise»"...

Atunci a început o muncă ce avea să se sfârşească mulţi ani mai târziu, când visul lui "încremenit" a devenit realitate: manuscrisele au fost facsimilate. A doua zi Noica a plecat la Bucureşti şi cu asta a început lungul drum al anticamerelor, al nesfârşitelor explicaţii şi ore de aşteptare, de multe ori zadarnice, al telefoanelor, al mereu eşuatelor încercări de a fotografia paginile din caiete, al veşnicelor pelerinaje la Ipoteşti, în miez de iarnă, când casa memorială e îngheţată şi unde caloriferele electrice nu fac faţă şi trebuie să se supună regimului socialist al economiilor...

Dar după trei ani de încercări de toate felurile, Eminescu, în toate strălucirile şi întunecimile minţii lui, e gata să-şi întâmpine oaspeţii la Ipoteşti. Ca o chemare sau ca o împlinire, la sfârşitul lui 1987, Noica pleca şi el spre alte lumi. Cu sentimentul unui dor împlinit.

Pe 1 octombrie, cu două luni înainte să moară, a venit din nou la Ipoteşti, notează în jurnal Valentin Coşereanu:

"Noica a stat cu scaunul înspre fereastra cu «vechiul salcâm». Mi-a spus de câteva ori: «Aţi făcut o treabă bună». Probabil nu se aştepta. Părea că-şi stăpâneşte cu greu lacrimile. «Prietenul Liiceanu spune că pe tot ce pune mâna Noica nu iese. Iată că unul din cele cinci mari lucruri pe care mi le-am dorit toată viaţa a ieşit şi a ieşit aici, la Eminescu acasă.»". Unde, dacă veţi merge astăzi, veţi găsi timpul oprit în loc...

Rugăciune pentru Eminescu
Bisericuţa cumpărată de Raluca Eminovici şi aflată în spatele casei memoriale este astăzi locul în care se păstrează obiectele care l-au apropiat de cer pe Mihai. E un loc unde cei de la Memorialul Ipoteşti au încercat să creeze un mic spaţiu ecumenic, în numele spiritului ecumenic al poetului, adunând atât cristelniţa de la Uspenia în care a fost botezat, cât şi masca mortuară, icoane ale copilăriei lui, alături e icoana greco-catolică primită în dar la 20 de ani, linguriţa de argint cu care primea împărtăşania, mucarniţa din argint şi ea sau obiecte de cult pe care se presupune că le-a lucrat mama lui.

Maria M. Cassian, muzeografă la Ipoteşti, ne povesteşte că au încercat să refacă acolo un loc special, credinţa în viaţa lui Mihai Eminescu... Atât de mult influenţată de cea a mamei, după moartea căreia a şi scris "Rugăciune", "Răsai asupra mea" sau "Învierea", între 1878 şi 1879. Cristelniţa de la biserica Uspenia, Maria Cassian a reuşit să o obţină cu mulţi ani în urmă pentru muzeul lui Eminescu, pe vremea când bunicul ei, Dimitrie Grigoraş, era el însuşi preot la Uspenia...

 

Când Eminovici a pierdut Ipoteştiul
În 1878, Gheorghe Eminovici pierde pentru totdeauna moşia de la Ipoteşti şi, o dată cu ea, Eminescu simte cum se pierde şi se afundă în neguri tulburate copilăria lui. Încearcă să facă rost de bani să răscumpere proprietatea, dar într-o scrisoare adresată unui prieten nu se poate împiedica să nu-şi critice tatăl:

"Nu ştii ce tată am. Sărac şi împovărat de o familie grea - e cu toate astea înzestrat c-o deşertăciune atât de mare, încât ar putea servi de prototip pentru acest viciu, după părerea mea cel mai nesuferit din lume. Măritându-se sora mea, el i-a promis o zestre de două mii de galbeni. Este ridicol când un om promite în scris ceea ce nici are, nici poate realiza; dar obligaţiunea faţă de cumnatul meu este pozitivă şi bătrânul meu este ca şi ruinat. (...) Am fraţi mai mari şi mai mici decât mine, fără poziţiune-n lume - şi asta nu din cauza lor, ci numai din a deşertului care voia a face din fiecare din ei om mare şi sfârşind prin a-i lăsa cu studii neisprăvite, risipiţi prin streinătate, fără subsistenţă, în voia sorţii lor.

O familie grea, îngreuiată încă prin deşertăciunea îndărătnicului bătrân".

 

Lacul codrilor albastru... între poveste şi realitate
La vreo trei kilometri de casa copilăriei lui Eminescu din Ipoteşti, dacă o apuci prin codrii Baisei, ajungi la celebrul lac încărcat de nuferi galbeni... Prin pădurile din preajma lacului hălăduia Mihai când era copil, se avânta de unul singur spre schitul Agafton, unde îl aştepta Maica Fevronia, sora mamei, cu poveşti. De aici, de la călugăriţele iubitoare micuţul Mihai a plecat de multe ori cu mintea învăpăiată de "poveşti şi basme, ghicitori, eseuri", pe care le va fi trăit apoi cu bucurii şi spaime pe drumul de întoarcere spre casă, înnoptând pe malul lacului din vârful dealului.

Am urcat pe urmele lui, drumul e frumos şi plin de umbre şi lumini, ca toate drumurile prin pădurile Moldovei, şi duce până sus, unde prin stufărişul des "Tresărind scânteie lacul/ şi se leagănă sub soare".

Pe vremea când familia Eminovici locuia la moşia de la Ipoteşti, lacul nu se afla însă pe domeniul lor. Şi nu s-a aflat niciodată. Nici astăzi lacul cel minunat, înălţat de Eminescu şi transformat în spaţiu de vis şi punte spre alte tărâmuri, nu aparţine Memorialului Ipoteşti. Dar cei care străbat drumul până la Ipoteşti nu pleacă de aici fără să vadă locul primei iubiri a lui Eminescu, locul primelor şi disperări, al primelor bucurii şi al primelor mari suferinţe.

Moartea primei iubiri în prag de adolescenţă, în 1863, avea să-l marcheze pentru totdeauna. Căci cu ea rătăcise pin codrii dimprejur, cu ea petrecuse seri după seri pe malul lacului singuratic: "O, nu-mi muri, o, nu-mi muri, iubită,/ C-atunci în veci prin noapte-aş rătăci,/ Mi-aş sfărâma viaţa-n jalea cea cumplită,/ şi de durere n-aş putea muri".

Astăzi lacul "scânteie" la fel sub soare şi e plin tot de nuferi galbeni. Că printre ei plutesc şi sticle goale, cutii sau pungi de plastic e o tristeţe care întunecă frumuseţea unui loc pe care şi natura, şi poezia l-au făcut perfect.

Dar oamenii au venit să-l viziteze...