x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Satul de pe Valea Sălăuţii

0
Autor: Andreea Tudorica 02 Iul 2009 - 00:00
Satul de pe Valea Sălăuţii Karina Knapeck/Jurnalul Naţional
Vezi galeria foto


Fără GPS şi semnal la telefon, apăsăm pe frână undeva prin Bistriţa- Năsăud, într-o comunitate de oameni pentru care kilometrul are mai mulţi metri decât are de obicei, iar pensiunea pe care o căutăm este după fiecare curbă pe care o depăşim. Suntem într-un fel de hibrid de orăşel, un amestec de oraş cu sat care se cheamă Telciu.



Pare-mi-se că oamenii ăştia şi vecinii lor din Telcişor (oare cum le-o zice la lo­cui­torii din Telciu? Dar din Telcişor?) n-au mai văzut în viaţa lor picior de străin pe aceste meleaguri de se uită la noi ca la extra­tereştrii. Ca extratereştrii ne simţim şi noi (mai bine zis nişte extratereştri mici japonezi, cu aparatele de fotografiat de gât) când străbatem uliţele în lung şi-n lat şi toată lumea se uită suspicioasă la noi.

Mă uit în ochii lor şi nu citesc nimic. Poate că nici nu vreau cu adevărat. Îmi vine să mă bag în pământ şi să dispar ca o furnică prin vreo crăpătură de pământ când un meltean fluieră după noi să-i facem poze lui şi lu' fiu-său. Îmi vine să-mi dau pumni în cap când întreb de lapte şi mi se răspunde brânză, când vorbesc de roşu şi mi se răpunde de albastru, când mi se spune că magazinul e pe dreapta şi de fapt e pe stânga.

Îmi vin în cap nişte "başi", "dum-dum-dum", când văd în zare pe uliţă apropriindu-se de mine cu viteză ditamai stroboscopu'. Nici nu mă frec la ochi ca să văd mai bine. Văd numa' luminiţe care se apropie. Când mă dumiresc mai bine văd şi minunea. Lumi­ni­ţele se adună şi dezvăluie o duduie cam durdulie, asudată şi cu GSM-u' în mână, îmbrăcată aproape toată numai "oglinduţe", ciobuleţe, de parcă acum ar fi "jupuit" un stroboscop de la vreun club de house şi s-a înfăşat în el lucind în soarele torid, în ritm de manele de la casa de lângă râu.

Îmi imaginez chipul duduii respecti­ve la talciocul din Telciu sau Telcişor sau de o fi el când a văzut bluza sclipind în razele soarelui. Şi-o fi zis că dacă şi-a pus staniol în geam, ca să nu fie cald în casă, solzii ăia unduind şi lucind o fe­resc de căldură. Sau poate şi-o fi zis că poate fi reperată pe uliţă când e lună plină. O fi unicat sau e produs de serie? Or mai fi şi altele?

"DE RĂU CE SUNT, C-AŞA M-A FĂCUT MAMA!"
Depăşesc momentul, căci îmi duduie în cap o maşinărie d'aia uriaşă (care habar n-am cum se cheamă, cică i-ar zice concasor ) care tasează pietrişul de pe drum aruncat de o altă maşi­nă­rie uriaşă. Drumul care leagă Telciu de Telcişor (lung cam de 10 kilometri) trebuie făcut într-un an. Potrivit plăcuţei care răsare undeva pe drum.

Dacă într-un an trebuie aruncat şi tasat pietriş pe 10 kilometri, nu vreau să ştiu în câţi ani se poate face o autostradă. Lăsăm în urmă maşinăriile, că oricum o să le reîntâlnim la întoarcere. Hotărâm capăt de drum la maga­zi­nu' mixt unde nu e apă plată, ci doar minerală la doi litri, unde copiii au dinţii cariaţi pentru că mănâncă dulciuri la fiecare jumătate de oră, aducându-şi la exasperare părinţii sau bunicii care nu ştiu să-i refuze şi unde un nene din primărie stă la taifas cu câţiva săteni care fac linişte ori de câte ori îi sună ăstuia telefonul.

Facem cale întoarsă. La fel face şi un câine care se gudurase pe lângă noi mai devreme. Dăm nas în nas cu doi puşti cocoţaţi pe o bicicletă cărând o ladă plină de sticle goale. Ăl din faţă, mai mare şi mai tupeist, se răţoieşte la noi că să ne ducem să facem poze în altă parte. "De ce?""D'aia.""Da' ce rău eşti ...". "Da, că aşa m-a făcut mama." Şi pleacă. Cu pasager cu tot. Şi cu lada de bere. Mai bodogăne ceva, da' nici că mai vreau să aud. Mai dăm de nişte ochi iscoditori şi suspicioşi, dar îi ignorăm.

Mai dăm şi de nişte ţigani rămaşi în pană cu maşina pe drum. Se bagă în vorbă cu noi, vrând să fie parcă mai sociabili decât locuitorii din zonă, dar în final tot vor ceva: o poză cu ei muncindu-se să repare maşina. Îmi amintesc că zilele trecute, când eram la graniţa judeţului Sălaj cu Cluj, în Românaşi, am mai întâlnit o ţigăncuşă care ne cerea bani şi un puşti tuciuriu care voia o ţigară. Mă gândesc că nu pot trece pe lângă vreun străin să nu-i ceară ceva. Şi un capăt de aţă, dacă ar avea şi p'ăla l-ar cere. I-ar folosi lui la ceva. Şi dacă nu, oricum e pe degeaba.

MÂNZUL ŞI HURDUBAIA
Maşinăria aia care aranja pietrişul vărsat pe drum îşi continua treaba în timp ce ocupa vreo trei sferturi de drum. O căruţă la care erau înhămate două iepe se chinuia să treacă pe de lături. Mânzul care urma una din iepe, lăsat liber, se sperie şi sare un gard intrând pe tarlaua îngrădită a unui gospodar. "Nii, hoo" şi că­ruţa se opreşte. Din căruţă coboară un băr­bat care se chinuie câteva minute să aducă mân­zul pe calea cea bună, numai că acesta se încăpă­ţânează să calce în picoare culturile gos­podarului, speriat de motorul huruitor care nu se opreşte nici d'al dreacu.




"Da' opreş­te, omule, maşinăria, ca să pot aduce mânzul." Ăla după maşină ori n-aude, ori se face că n-aude şi îşi vede mai departe de drum. Trei oameni ne chinuim să convingem un mânz să sară înapoi gărduleţul. Nu vrea. "Da' opreşte Doamne iartă-mă, odată motorul, omule." Huruitoarea se opreşte în sfârşit, după ce ne face creierii varză. "Da' leagă-ţi animalul". "Ce să leg, omule, că ăsta-i animal, nu ştie decât să se ţină după mamă-sa, tu eşti om. Te-am rugat să opreşti motorul."

Nervi, asudări, dar mân­zul tot nu vrea să sară, împleticindu-se. Într-un final omul rupe o bucată de gard dintr-un piron şi mânzul se strecoară lângă iapă, care-l muşcă uşor de coamă. Cârdul de căruţe şi maşini se strecoară pe lângă maşi­nă­ria care porneşte imediat motorul zgomotos, înaintând mai-mai să ne ia şi pe noi pe sus. O luăm la pas vioi, căci nori negri vin de peste deal ameninţători. În centrul comunei, statuia soldatului necunoscut căzut la datorie pare şi mai impunătoare, şi mai gravă pe fondul furtunii care se apropie, deşi nişte copiii, probabil, i-au înfipt un băţ sau o ţeavă în puşcă.

A plouat în rafale torenţiale, gonind tot ce mişcă pe la adăposturi. În afară de unu' cu o maşină bengoasă cu număr de Spania care traversa satul de câteva ori, într-un răgaz scurt de timp, cu 10 kilometri pe oră.

A doua zi o luăm de la capăt. O luăm pe uliţe ascunse şi întortocheate, dar care tot în drumul principal dau. După ce speriem trei găini şi puii lor, după ce culegem câteva vişine din curtea unui om ( am cerut voie, da?) poposim în curtea familiei Scuturici. Doi bătrâni simpatici şi joviali care stăteau la taclale cu un vecin bătrân care depăna amintiri. Ioana Scuturici cosea la nişte ştergare pe care le făcuse la război peste iarnă, în timp ce cei doi bătrâni şugubeţi cârcotesc pe prispă.

"Mă cheamă Scuturici. M-a cam scuturat ăst bătrân", glumeşte Ioana, în timp ce ne conduce în pod pentru a ne arăta costumele la care a lucrat ani întregi. Podul e folosit în principal pentru afumarea cărnurilor iarna. Fumul şi mirosul s-au im­pregnat în lemnul negricios. Straiele tradiţio­nale şi ştergarele, şi covoarele lucrate de Ioana Scuturici sunt păstrate în cutii şi într-un cufăr vechi de lemn. Straiele populare sunt purtate la fiecare sărbătoare mare sau la nunţi.

 "Tineri­lor de azi nu le mai plac straiele noastre populare. Lor le plac blugii", spune femeia, în timp ce scotoceşte printre lucruri pentru a ni le arăta pe cele mai alese. "Am făcut trei sute de ştergare şi covoare, pe care le-am vândut chiar şi în străinătate. Iarna lucrez la război, iar vara cro­şetez şi împletesc marginile de la ştergare." Toa­te au culori vii, predominând roşul şi mo­vul. Le întinde pe lângă corp, mândră.

"Sunt frumoase, dar suntem numai câteva bătrâne care mai avem războaie şi mai lucrăm. De tineri nici nu mai vorbim." Ne întoarcem pe prispă, unde cei doi bătrâni şugubeţi continuă cu d'ale politicii, şi aşa cum stau ei sprijiniţi în coate îmi aduc aminte de cei doi bătrânei din păpuşile Muppets.

În grădină dă buzna un puşti de cinci ani, foarte agitat şi foarte curios. Fără pic de sfială, se bagă în vorbă cu noi, vrea poze, vrea să apese pe toate butoanele aparatelor de fotografiat. S-a născut în Spania, dar e crescut în Telciu de bunici, vecini cu familia Scuturici. Îi place mai mult în Spania, deşi nu ştie cum e acolo, pentru că a fost adus la un an de zile în Telciu. Dar va merge la şcoală în Spania, pentru că aşa i-au spus părinţii.

De altfel, în Telciu sunt multe familii care au plecat la muncă în străinătate, şi asta se observă cu ochiul liber după numărul mare de maşini cu număr străin care circulă prin localitate.
Lăsăm în urmă doi bătrâni care ne fac cu mâna şi un puşti care-şi cere iertare pentru că a fost obraznic.

Plec din Telciu cu imaginea acelor flori mari mov care atârnă la toate geamurile caselor, ale mămăiţelor care se apără de soare cu pălăriuţe de paie cu boruri largi, a Ioanei Scuturici şi şter­garele ei şi a "stroboscopului" scăpat pe uliţe.
Citeşte mai multe despre:   drum,   telciu,   redescoperirea româniei

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de