Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Despre Simina Mezincescu multă lume ştie doar că a fost purtătoarea de cuvânt a Casei Regale în agitaţii ani 90 ai secolului trecut. Cu mult timp înainte, însă, în 1959, doamna Mezincescu, pe atunci Mironescu, după primul soţ, a fost condamnată în ultimul mare proces politic al epocii Dej. Este vorba despre judecarea lotului Noica-Pillat, în urma căruia au intrat la puşcărie pentru mulţi ani nişte oameni a căror singură vină era că încercau să evadeze din lagărul comunist prin lecturi şi discuţii libere.
Citiţi toate articolele din campania Jurnalului Naţional - Români care mai au ceva de spus
Jurnalul Naţional: Lotul Noica-Pillat a fost ultimul mare proces, ca număr de acuzaţi, din anii '50. Până la urmă era vorba doar de un cerc de lectură...Cum s-a ajuns la aşa nişte condamnări grele?
Simina Mezincescu: Între cele două grupuri nu era legătură, dar au fost conectate fiindcă în jurul lui Dinu Pillat erau şi câţiva foşti legionari şi au vrut să dea aparenţa unui complot legionar. Era grupul moşierilor cu domiciliu obligatoriu la Câmpulung şi cel al lui Pillat care erau exilaţi îm Moldova, la Piatra Neamţ. Eu îi cunoşteam doar pe Alecu Paleologu, pe Dinu Noica şi vărul său, cu care eram prieteni de familie, pe Anca Berceanu. Eu într-adevăr, încercasem printr-o relaţie să fac să ajungă în Franţa manuscrisul "Povestiri despre Hegel” al lui Dinu Noica. M-am trezit într-un lot imens, din care nu cunoşteam multă lume. Pe Nicu Steinhardt l-am văzut abia la proces, unde a fost foarte demn, a zis că e o onoare pentru el să facă parte din acel lot. Îl mai ştiam pe Păstorel Teodoreanu, care era o încântare. Chiar în sala de judecată mi-a făcut o epigramă. Înainte să ne bage în sală, un colonel i-a reproşat glumele sale împotriva regimului, de ce nu şi-a ţinut epigramele la sertar. El răspuns, uitându-se fix la mine:” Acum mai contează doar demnitatea! N-am dreptate, coană Simino? Dom colonel, aşa cum găina face ouă, eu scot epigrame”. Era tot vesel şi la ieşirea din puşcărie.
M-au dat cu capul de pereţi până a căzut tencuiala
Marin Anghel, anchetatorul care v-a brutalizat, a bătut de capul lui sau cu ordin de la superior? Ştiu că vă dădea cu capul de pereţi...
Pe hârtiile de anchetă semna altfel. M-a brutalizat din proprie iniţiativă. Eu am tot cerut să fiu dus la şeful anchetelor, un colonel. La proces, chiar m-am întâlnit cu colonelul respectiv şi i-am spus că am cerut audienţă la el. Anchetatorul, care era şi el de faţă, s-a înroşit şi a spus că a crezut că şeful lui e plecat...Dealtfel, imediat după sentinţă am fost dusă direct la Jilava, contrar obiceiului. În general, condamnaţii erau ţinuţi încă două săptămâni până să plece de la anchetă spre puşcărie. Pe mine m-au dus imediat, ca să nu pot spune că am fost agresată. Despre ceilalţi din lotul Noica-Pillat nu am auzit să fi fost bătuţi sistematic. Anchetatorul voia să mă facă să semnez tot felul de declaraţii. La sfârşit ca să mă oblige să semnez ceva grav, m-a dat cu capul de pereţi până când a căzut tencuiala şi s-a văzut cărămida. Am fost vânătă sub ochi multă vreme. Am vărsat în celulă, nu m-am putut ţine pe picioare.
Cât aţi stat la Malmaison, familia ştia unde sunteţi?
Da, mama a putut să-mi aducă un pachet cu haine.
Cum acceptase actriţa Marietta Sadova să-i aducă de la Paris cărţi lui Noica? Ştiu că era destul de oportunistă, cochetase şi cu legionarii, şi cu comuniştii...
Într-un turneu al teatrului la Paris s-a întâlnit cu Cioran care i-a dat două cărţi. Nu a crezut că o să i se întâmple ceva dacă face pe curierul. Dinu a dat cărţile împrumut şi la alţii, aşa s-a ajuns să se pună în cârca Mariettei că e o complotistă.
La proces aţi putut vorbi cu ceilalţi acuzaţi?
Câte un cuvânt, şoptit. Unii erau foarte speriaţi, alţii şi-au ţinut firea. Eu am încercat să par optimistă, mă pieptănasem mai şic, voiam să le induc celorlalţi o stare bună. Am intrat zâmbind în sală, din cauza asta Dinu Noica, mai târziu, mi-a scris pe o carte dedicaţia "Pour un certain sourir”. Am avut un avocat prieten de familie, pe Henric Mădârjac, care a făcut ce a putut, era prieten cu tata. Nu am putut asculta interogatoriile celorlalţi acuzaţi dar am putut citi dosarele. Mă aşteptam să iau şase ani. Procesul a ţinut doar trei zile.
Miracolul călugăriţei
După condamnare, v-au dus la Jilava...era considerată o puşcărie de tranzit...
La mine tranzitul a durat un an. Am stat într-o cameră de 20 de paturi în care erau 36 de deţinute, doar politice. Mai era o singură altă cameră cu femei, doar legionare. Şi la noi nimerise o doctoriţă, fostă legionară, pe care au scos-o rapid, să o ducă în camera lor specială. Acolo au dus-o şi pe Marietta Sadova. Cred că le izolau să nu ne convertească şi pe noi. Chiar dacă era aglomeraţie nu erau mari animozităţi între noi. Ziua aveam voie doar să stăm, cocoşate pe marginea paturilor de jos. Era frig şi cele mai râvnite locuri erau lângă sobă, le lăsam pe cele mai în vârstă acolo. Aveam şi informatoare, dar le ştiam după cum erau scoase la ofiţerul politic. O ţin minte pe una, Doina Stupcanu, care ne tot turna.
Cu mâncarea cum vă descurcaţi?
Greu de tot. O făceau cele de la dreptul comun şi încercau să ne mai strecoare o legumă crudă, să avem vitamine. Aveam un polonic de ciorbă la prânz şi seara arpacaş. Dimineaţa ne dădeau pâinea pe toată ziua şi un pătrăţel de marmeladă, cât un zahăr cubic. Ca să nu mai taie marmeladă, au schimbat regula şi ne-o dădeau seara, amestecată în arpacaş. Asta mi-a făcut hiperaciditate şi aveam noaptea nişte dureri groaznice. Şase săptămâni nu am putut mânca, am făcut ulcer, slăbisem groaznic.
Vă scoteau la aer?
Doar 20 de minute, pe camere. Pe noi, cele mai tinere ne puneau şi să ducem hârdăul sau tineta. Ţin minte că odată, la vărsatul tinetei a refulat canalul. Aveam nişte mocasini rupţi în picioare, m-am udat. Era un ger mare şi gardianca s-a întâlnit cu o colegă şi a stat la palavre peste o oră. Mi-au degerat picioarele rău de tot.
Ştiu că aţi stat şi cu nişte călugăriţe catolice la Jilava. Una dintre ele avea stigmatele lui Isus, era considerat un miracol că-i apăruseră...
Am stat cu ele şi la Jilava, şi la Miercurea Ciuc. Erau măicuţe greco-catolice. După 1948, când au desfiinţat greco-catolicii, măicuţele se duseseră la o mânăstire romano-catolică din Ardeal. Aici sorei Ionela îi apăruseră stigmatele. Fusese arestată împreună cu surorile Constantina şi Minerva, comuniştii nu voiau să se răspândească vestea. Sora Ionela umbla tot timpul cu mânuşi fără degete şi şosete, să nu i se vadă semnele. Am mai fost colegă de celulă şi cu femeile din lotul jafului maşinii băncii, Anita Ioanid şi Monica Sevianu.
Arestate pentru jaful băncii din Giuleşti
V-au povestit ce a fost în capul lor când au dat lovitura?
Anita Ioanid, care fusese măritată cu ambii fraţi implicaţi în jaf zicea că nu ştiuse nimic despre lovitură. Ea fusese luată fiindcă avea în posesie cartea lui Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag. Cu Monica Sevianu, însă, am stat mult în spital la Văcăreşti, dar şi la Jilava, am povestit mult cu ea. Mi-a spus că voiau, după jaf, să fure un avion şi să fugă cu banii în Occident. Erau cu toţi comunişti dezamăgiţi. Voiau să spună în Occident că varianta românească de comunism e o minciună. Mi-a spus şi cum au fost prinşi. Bărbatul ei, Igor Sevianu, vrusese să includă în plan şi un prieten de-al lui, tot evreu, funcţionar mărunt la ambasada României din Polonia. Ăla a refuzat. După jaf, participanţii nu au făcut cheltuieli mai mare, nu şi-au schimbat modul de viaţă, nu deveniseră suspecţi. În august 1959, prietenul lui Sevianu a venit în vacanţă la Bucureşti. A aflat de jaf şi s-a scăpat în faţa altora că ştie cine e autorul. Securitatea a pus sub urmărire telefonul lui Sevianu şi aşa i-au luat pe toţi.
Cum v-au tratat ulcerul în puşcărie?
Nu aveau medicamente, dar am avut un regim, orez şi paste făinoase, goale, care mi-a făcut bine. Doar o dată, când a lipsit doctoriţa femeilor, m-au dus la medicul deţinuţilor, care mi-a făcut nişte injecţii care m-au ajutat.
Drept la vorbitor aţi avut? V-aţi văzut în timpul puşcăriei fata, care stătea cu mama dvs?
Nu, niciodată. Şi cu pachetul erau probleme. Am avut drept doar când am fost la Arad, unde ne puneau la muncă, la împletit coşuri. Dacă făceai norma, aveai dreptul la o carte poştală prin care să ceri familiei alimente, ceva haine şi ţigări. La împletit coşuri din nuiele sau damigene norma era imposibil de făcut, dar era mai uşor la sticle învelite cu plastic sau cărucioare. Eu lucram în echipă cu o călugăriţă, Jozefa şi mai adoptasem o doamnă care avea o obsesie, voia să afle dacă îi mai trăieşte mama. Doamna asta nu era îndemânatică, făceam noi şi treaba ei. Am fost turnate că o ajutăm şi ne-au tăiat dreptul la pachet, chiar dacă făcusem norma.
Văd că fumaţi mult. Cum v-aţi descurcat cu ţigările în închisoare?
Când am intrat nu fumam. M-am apucat în puşcărie, la Arad. Aveam o colegă, Vali, care după ce venea de la muncă se trântea în pat şi trăgea o ţigară. Avea o expresie de fericire maximă, aşa că la un moment dat i-am cerut şi eu un tutun. Ţin minte că se chema Favorit, am ameţit după primul fum. După aceea i-am scris mamei că vreau ţigări, ca să fac troc contra ciocolată sau alimente. De fapt, chiar eu ajunsesem să dau ciocolata pe ţigări. În închisoare era o mică bursă neagră, unde monedele forte erau ţigările sau pâinea. Mi se părea umilitor să fac schimb cu pâine. De câteva ori am dăruit raţia mea, dar nu am făcut tranzacţii.
Cum v-au eliberat?
Eu am scăpat pe 20 mai 1963. Eram la Miercurea Ciuc, o închisoare de pe vremea Mariei Tereza, frumoasă clădire altfel. Am ajuns acolo iarna, geamul nu se închidea bine, aveam gheaţă până în pat. Aveam duş cu apă caldă o dată pe săptămână, dar eu şi cu încă o doamnă ne ambiţionam să ne spălăm cu apă îngheţată, din hârdău, zilnic. Spărgem pojghiţa de gheţă ca să ne spălăm. Apa de băut acolo era acidă, mi s-a declanşat iar ulcerul şi am ajuns la Văcăreşti, la spital. Înainte, medicul ungur al închisorii îmi dăduse regim de TBC. Am făcut, peste ulcer, o gripă groaznică, cu 40 de grade. La spital am stat în cameră cu Monica Sevianu şi doamna Mihalache, soţia lui Ion Mihalache. Doamna Mihalache era complet paralizată şi Monica Sevianu o cam teroriza, îi spunea că nu are voie să ceară plosca decât la ore fixe. Nu voia să fie pe ploscă atunci când ea mânca. Am pus-o la punct pe Monica, să o lase în pace pe doamna. Săraca nu ştia că în acele zile i-a murit soţul, la Râmnicu Sărat. După ce am fost pusă pe picioare, a venit un miliţian să mă ia. Nu mă duceau înapoi la Ciuc, fiindcă era un singur tren penitenciar în toată ţara şi ăla plecase pe 19, cu o zi înainte. Eram disperată că mă bagă iar în anchetă. Miliţianului i-a fost milă de mine şi mi-a spus că-s graţiată, că merg acasă. Aveam nişte pantofi noi, pe care i-am dat unei femei din spital, luând în schimb nişte pantofi tăiaţi transformaţi în papuci. Mai târziu, doamna aceea mi-a zis că i-au fost mici pantofii mei şi s-a chinuit. I-am lăsat doamnei Mihalache numărul meu de telefon.
Ştiaţi că şi pe ea o brutalizase în anchetă acelaşi Anghel Marin?
Nu ştiam, nu am vorbit asta cu ea! Ea avea o memorie fantastică, recita poezii întregi. A ieşit şi ea ceva mai târziu, am fost să o văd la un spital, de data asta civil.
Coandă a insistat pe lângă Ceauşescu să-mi dea paşaport
Când l-aţi revăzut pe Noica?
El s-a liberat cam la un an după mine. La scurt timp, m-am trezit cu el pe scările de la mine de acasă. A căzut în genunchi pe trepte, mi-a sărutat fusta şi a început să-şi ceară scuze că m-a băgat în povestea asta. I-am spus că nu am ce să iert, că nu a făcut nimic. La scurt timp a plecat la Păltiniş, când venea în Bucureşti ne vedeam. M-am împrietenit în schimb cu Steinhardt, care fusese coleg de liceu cu soţul meu.
După eliberare v-au mai hărţuit securiştii?
Da, m-au şi ridicat de pe stradă. Mă urmăreau vizibil câteodată luni în şir. Nu avea nici o logică asta. Aveam un prieten doctor oftalmolog, Puiu Stănescu, care trata mărimile vremii şi l-am rugat să întrebe de ce mă urmăresc. I-au răspuns că asta fac prin sondaj, cu foştii deţinuţi. Sărcul Puiu a murit din cauza Elenei Ceauşescu. L-a chemat într-o iarnă la un consult şi l-a ţinut vreo trei ore în faţa reşedinţei, în frig, până să-l primească. A făcut o pneumonie şi s-a dus...
Ştiu că aţi reuşit prin 68 să ieşiţi din ţară pentru un raliu.
Raliul a fost un pretext. De fapt, Henri Coandă personal a insitat pe lângă Ceauşescu să mi se dea paşaport. Rudele mele de la Paris îl rugaseră pe Coandă să intervină. Coandă fusese prieten cu vărul primar al mamei, Şerban Cantacuzino, fost pilot militar în primul război. Când a venit la Bucureşti, Coandă m-a primit destul de rece, mă confunda cu o altă persoană, care voia o intervenţie pentru o casă. S-a lămurit până la urmă cine sunt şi a vorbit. Mi-au adus acasă paşaportul, dar numai mie, nu şi coechipierei de la raliu. Raliul se dusese, dar având paşaportul am plecat să-mi văd rudele după câteva luni. Puteam să rămân fiindcă aş fi avut în mod automat cetăţenie. Tata fugise de la liceu, îl făcea în Elveţia şi se înscrisese în Legiunea Străină în primul război mondial, a fost şi-n Africa. M-am gândit însă că am acasă o bunică bătrână, pe mama, şi m-am întors.
Citește pe Antena3.ro
