x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Tătar împotriva României

0
Autor: Irina Munteanu 26 Ian 2011 - 19:30
Tătar împotriva României Bogdan Iuraşcu/Jurnalul Naţional Gheorghe Tătar, "cetăţean european, român, ardelean, maramureşean", a luptat singur pentru un mediu curat în Baia Mare


Peste drum de uzină, pe pajiştea încă ver­de în iarnă, câţiva cai păş­teau liniştiţi, neştiutori, exact pe locul un­de în 1999 se extrăgea aur din pi­rită, printr-un procedeu care folosea cia­nura. Vaporii de cianură ajungeau la blocurile aflate la 100 de metri de acest iaz de steril, în nările şi în plă­mâ­nii locatarilor. Unul dintre copiii care se jucau în apropierea ia­zului era Paul Tătar, un băiat de 17 ani că­ru­ia cianura i-a agravat astmul bron­şic. Pentru el, dar şi pentru cei­lalţi 140.000 locuitori ai oraşului Baia Mare, Gheorghe Tătar, "colonel de ar­­mată în rezervă, cetăţean european, ro­­mân, ardelean, mara­mure­şean, lo­­cuitor băimărean", aşa cum se pre­zintă el însuşi pe documentele oficiale, s-a ridicat împotriva statului ro­mân şi a scris pe hârtie, cu litere ma­juscule, o scrisoare către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).

Când firma australiană Esmeralda a făcut un contract cu Remin şi s-a înfiinţat SC Aurul, în 1996,  pa­tro­nii au arătat că exploatarea mi­ne­re­u­rilor în iazurile de decantare se va face prin tehnologia numită "cu circuit închis", care trebuia să împiedice orice deversare a deşeurilor în me­diul înconjurător. Minereul era depus în iazul de decantare Meda, supus se­pa­rării şi extracţiei prin dizolvare cu cianură de sodiu. Ceea ce rezulta era transportat prin conductă la iazul Bozânta, iar apele cu cianură erau recirculate. Pe 30 ianurie 2000, iazul Bozânta s-a rupt şi a produs o catastrofă ecolo­gică; acest iaz comunică cu râul Săsar, care se varsă în Lăpuş, ale cărui ape ajung în Someş, Tisa şi Du­năre. O dată cu apa a circulat şi cianura, care, conform raportului Task Force Baia Mare, realizat în decembrie 2000 la cererea comisarului pentru mediu al Uniunii Eu­ro­pe­ne, a omorât aproximativ 1.000 de to­ne de peşte. Domnul Tătar nu a pu­tut să rămână indiferent: "În iunie 2000 am intrat în greva foamei şi am so­li­citat închiderea uzinei, apoi m-am adresat la CEDO, acuzând ge­no­ci­dul prin poluare". A făcut demersuri şi pe plan local; a arătat riscurile pe care le presupune viaţa într-un mediu poluat pentru locuitorii oraşului Baia Mare în documente înaintate către Ministerul Mediului, Primăria Baia Mare, Delegaţia Comisiei Europene în România, Cabinetul Primului Mi­nis­tru, Preşedinţia României, Prefectura Maramureş. A depus plângeri pe­nale împotriva membrilor condu­ce­rii uzinei la Parchetul de pe lângă Ju­de­cătoria Baia Mare, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş, la Parchetul de pe lângă Curtea Su­pre­mă de Justiţie şi la Ministerul Jus­ti­ţiei. Dar totul a fost în zadar.

"La CEDO nu te primeşte dacă nu faci tot ce trebuie mai întâi pe plan lo­cal. Între 2000 şi 2005 am scris mai mul­te hârtii la CEDO. Trebuie să ai o răbdare bolnăvicioasă ca să re­u­şeş­ti", mărturiseşte domnul Tătar. Pe 5 iulie 2007, cererea lui a fost d­e­cla­ra­tă admi­sibilă. Gheorghe Tătar a pri­mit telefon de la grefierul român de la CEDO, care i-a spus să facă cerere de daune morale şi materiale. "Mi-a zis că ar fi bine să-mi iau un avocat. În vara lui 2007, m-au sunat de la APADOR-CH şi mi-au oferit serviciile avocaţilor lor", îşi aminteşte el. Pe 23 octombrie 2007 a avut loc şe­din­ţa publică în care s-a dezbătut cau­za "Tătar împotriva României". "Am mers singur la Strasbourg. M-am în­tâlnit acolo cu cele două avocate de la APADOR-CH. Acolo încă trei avo­caţi – doi din Anglia şi unul din Franţa – mi-au oferit gratuit servicii­le lor. Am cerut 150.000 de euro da­u­ne materiale, pentru că fiul meu ur­ma să se trateze toată viaţa pentru astm bronşic. Capacitatea pulmonară nu se mai reface. Am mai cerut 100.000 de euro daune morale, la care se adăugau cheltuielile de judecată", spune domnul Tătar. El n-o să uite niciodată sala imensă, unde i s-a judecat procesul, cu 400 de locuri, în cu­lori sobre, ocupată până la refuz cu zi­a­rişti şi studenţi la drept din toată Eu­ropa, şi nici prezidiul la care se aflau cei nouă judecători, aflat la vreo 50 de metri de primul rând. "S-a pre­zentat punctul meu de vedere, în en­gle­ză, apoi a vorbit reprezentantul sta­tului român, care a mers pe varian­ta că nu există legătură cauzală între boa­la fiului meu şi cianură."

El îşi aminteşte că judecătorii i-au pus lui trei întrebări, iar reprezentantului statului român – 15. Una din­tre întrebările primite de reclamant a sunat cam aşa: "Domnule Tă­tar, dacă statul român vă des­pă­gu­beş­te şi vă dă bani să vă mutaţi, acceptaţi?". El le-a arătat că locul lui de veci e în Baia Mare, că e legat afectiv de oraşul acesta şi că nu vrea să plece nicăieri în altă parte. "Cum să mă mut eu şi alţi 140.000 de oameni, în loc să se mute uzina?", s-a arătat nedumerit Gheorghe Tătar. L-au mai întrebat dacă fiul lui a fumat. "Poate că a fumat", a venit răspunsul. "Dar întrebaţi-l pe domnul judecător de lângă dumneavoastră dacă fumează şi dacă are astm bronşic!" În pauză, reprezentanţii presei au vrut să afle mai multe despre fiul său. "E înalt, frumos, dar bolnav", şi-a descris domnul Tătar fiul.

"Pe 27 ianuarie 2009 am aflat sentinţa. Avocata mi-a spus: «Aţi câştigat şi n-aţi câştigat! Nu aţi pri­mit despăgubiri, dar statul român a fost condamnat pentru că nu a asigurat un mediu nepoluat»". Curtea a ajuns la concluzia că "autorităţile române nu şi-au îndeplinit obligaţia de a evalua în prealabil şi în mod satisfăcător riscurile eventuale ale activităţii în ca­u­ză şi de a lua măsurile cores­pun­ză­­toare care să protejeze dreptul re­cla­­manţilor la respectarea vieţii lor pri­­vate şi a domiciliului lor, precum şi, în termeni mai generali, dreptul de a se bucura de un mediu sănătos şi protejat" şi a constatat că "statul pâ­­rât nu şi-a îndeplinit obligaţia de a ga­­ranta dreptul reclamanţilor la res­pec­tarea vieţii lor private şi de familie". Apoi a hotărât, în unanimitate, că a fost încălcat articolul 8 din Con­ven­­ţia Drepturilor Omului, care sti­pu­lează că "orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a co­res­p­ondenţei sale". CEDO a respins, cu cinci voturi la două, cererea de acor­­dare a unei reparaţii echitabile ce­­lui de-al doilea reclamant, adică Paul Tătar. Acesta solicitase suma de 146.789 euro pentru prejudiciul ma­te­­rial suferit ca urmare a deteriorării stă­rii sale de sănătate rezultate din ac­­ti­vitatea societăţii Aurul, dar Curtea a considerat că nu există sufi­ci­­ente informaţii pentru a stabili un ra­­port doză-efect în cazurile de in­to­­xi­care cronică cu cianură de sodiu: "Curtea consideră că, în speţă, incer­ti­­tudinea ştiinţifică nu este însoţită de elemente statistice. Documentul în­tocmit de un spital din Baia Mare şi care atestă o anumită creştere a numărului de afecţiuni ale căilor res­piratorii nu este suficient, de unul sin­gur, să creeze o probabilitate ca­u­zală. Prin urmare, Curtea constată că reclamanţii nu au reuşit să do­ve­deas­că existenţa unei legături de c­a­u­za­litate suficient de clare între ex­pu­ne­rea la anumite doze de cianură de so­diu şi agravarea astmului." De ase­menea, reclamanţii ceruseră şi 50.000 de euro pentru prejudiciul moral su­fe­rit pentru că, în apropierea casei lor, funcţiona o exploatare in­dustrială periculoasă pentru viaţa oa­me­ni­lor. Curtea însă a fost de aceeaşi opi­nie ca şi Guvernul român, conform căruia nu există nici o legătură de cauzalitate între încălcarea Con­ven­­ţiei şi prejudiciul pretins şi nu a acor­dat această sumă de bani, dar a de­cis atribuirea a 6.266 de euro doam­­nei Diana Olivia Hatneanu, avo­­cata care l-a reprezentat pe Gheor­ghe Tătar. În 2001, SC Aurul a de­ve­nit, printr-o cesiune a activelor, Transgold SA, iar în ianuarie 2006, Transgold a devenit SC Romaltyn Mi­ning SRL. Acum, firmei Romaltyn îi lip­seş­te autorizaţia integrată de me­diu pentru redeschiderea uzinei. "Dar când o vor avea, nu va mai fi nimic de fă­cut. Vor s-o redeschidă, asta este tra­gedia", spune domnul Tătar. El a par­ti­ci­pat la organizarea unui refe­ren­­dum în Baia Mare, pe 25 iulie 2010, îm­po­tri­va poluării în oraş. A tri­mis 100.000 de pliante locuitorilor, ală­turi de 400 de voluntari, dar la re­fe­­rendum n-au ve­nit mai mult de 13% dintre băi­mă­reni. Nu s-au mobilizat în 2010 mai mult decât în 2000, când au văzut că fiii lor se îmbolnăvesc. "Mie nu mi-e fri­că, asta e diferenţa din­tre mine şi ve­cinii mei. Mi-au zis, când am scris la CEDO: «Lasă, că faci tu!». Medicii au vorbit de «boli de ori­gine necunoscută», iar recoman­da­rea lor a fost: «Mutaţi-vă!». Eu nu am vrut să mă mut." Gheorghe Vasile Tătar e pensionar din 1998. S-a năs­cut în Cavnic, localitate aflată în apro­piere de Baia Mare; bunicul şi fratele său au fost mineri. A făcut liceul teo­re­tic la Cav­nic, apoi o şcoală militară şi Faculta­tea de Arme, Comandă şi Stat major, la Academia Militară din Bucureşti. Din 1980, locuieşte în Baia Mare, unde a fost comandant de unitate. "Nu fumez, nu beau, iu­besc spor­tul, schi­ez. Îmi plac drepta­tea şi ade­vă­rul. Dacă nu se face nimic pentru un me­diu curat în Baia Mare, am să in­tru în gre­va foamei şi în ne­su­punere ci­vică to­ta­lă. Adică nu am să mai res­pect nici una dintre dispo­zi­ţi­ile au­to­ri­tă­ţilor", spune fostul mili­tar. În au­gust 2009, a trimis din nou o plângere la CEDO. A fost acceptată şi acum exis­tă dosarul "Tătar împotriva România (II)". Fiul său, economist, bolnav de astm pe viaţă, i-a spus într-o zi: "Tată, nu mai pot să stau în ţara asta!", şi a plecat, în iunie 2010, în Anglia.

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de