Prieten cu Dumnezeu

"Sunt luminat in ceea ce priveşte problemele vieţii publice din ţara noastră", işi incepe povestea vieţii preotul Husariu Ioan. Cu glas molcom, apăsănd pe fiecare cuvănt, de parcă ar spune o predică. "Problemele ţării... Sunt luminat cu problemele ţării. Vai de capul nostru!"

A plecat voluntar in al doilea război mondial, preot care deschidea uşile bisericilor păngărite de bolşevici. A rămas de atunci cu o schijă infiptă in omoplatul stăng. Nu-l lasă să uite. Ii aduce aminte de vremurile in care Dumnezeu i-a devenit cel mai bun prieten.


"Sunt luminat in ceea ce priveşte problemele vieţii publice din ţara noastră", işi incepe povestea vieţii preotul Husariu Ioan. Cu glas molcom, apăsănd pe fiecare cuvănt, de parcă ar spune o predică. "Problemele ţării... Sunt luminat cu problemele ţării. Vai de capul nostru!"


UNIREA. A venit pe lume in 1905, la 1 octombrie, in satul Lunca Sprie din Bihor. Tatăl său era preot. "Eu sunt moţ din Ţara Crişurilor, spune preotul Husariu. Fac parte din tineretul vărstei celei mai receptive. Ca elev şi cercetaş al Gimnaziului din Beiuş. Liceul era greco-catolic, liceul Papei de la Roma... Dar noi, ortodocşii, aveam intrare in acest liceu, căci propulsarea noastră se făcea deopotrivă cu cea a greco-catolicilor, cu uniţii. Iar conştiinţa mea a fost formată de şcoala latină." Dar şcoala primară, spune el, a făcut-o in limba maghiară...

Işi aminteşte de Marea Unire. "A venit generalul Lecca cu oştirea in Beiuş. Şi noi, cercetaşii, eram clasa a IV-a, l-am insoţit pe traseul Pădurea Craiului pănă la Dobreşti, lăngă Lunca Sprie. Acolo era calea ferată. Şi generalul ne-a mulţumit nouă, elevilor, şi ne-a zis "viitorii ostaşi ai patriei unite". Asta mi-a plăcut ş-am ţinut minte. Apoi ne-a reintors la liceu, la treaba noastră..."


URMA CAILOR. Clasa a V-a a făcut-o la Cluj, la Şcoala Normală de Băieţi. Un an mai tărziu s-a intors acasă, la Lunca Sprie, ca invăţător. A dat clasa a VI-a particular, iar pe următoarea a isprăvit-o la Şcoala Normală de la Timişoara. Ajuns invăţător titular, a fost repartizat in Crăciuneşti - Hunedoara. După ce a făcut şi clasa a VIII-a, a devenit student la Facultatea de Drept din Oradea.

"Erau trei institute universitare de teologie in Ardeal, moştenite din epoca maghiară, povesteşte el. La Sibiu, Lugoş şi Arad. La Unirea din 1918, episcopul de Oradea a infiinţat, pe lăngă Facultatea de Drept, şi Teologia. Şi i-a zis Academia Teologică. Acolo m-am inscris eu." Anul I de facultate l-a făcut la Oradea, anii II şi III la Arad. Apoi, in 1936, a venit in Bucureşti, asistent la Facultatea de Teologie. Tatăl se mutase cu parohia la Hagieşti, in Ialomiţa. In timp ce-şi povesteşte viaţa, ce-a mai rămas din ea prin colţurile memoriei, bătrănul caută intr-un teanc cu fotografii. Imi arată o poză. O curte mare, din care iese, prin dreapta imaginii, o căruţă incărcată cu familia lui. Caii n-au incăput in poză, se văd numai picioarele lor din spate... "Cu atăta am rămas din averea părinţilor", imi spune bătrănul. "Ăştia sunt caii pe care mi i-au luat ruşii, cănd au intrat in ’44".


MAGHIARIZAT. Teologii nu făceau atunci armata, dar pe el, pentru că era şi invăţător de meserie, l-au reţinut la incorporare, ca instructor la istorie şi la geografie. Găseşte in teancul de poze vechi o legitimaţie de veteran de război pe care mi-o arată. Acolo scrie că "Husar Ioan; Husariu Ioan a participat in război cu gradul de căpitan preot."

Husariu sau Husar? "Eu am fost Husariu, imi spune bătrănul. M-au prescurtat ăştia... Că sunt din epoca austro-ungară. Şi ei au căutat să maghiarizeze tot. Cum au făcut? Cum au putut, pe Nicolae l-au făcut Niklos, pe Gheorghe - Gyuri. Pe Husariu - Huszar. In limba maghiară, «s» cu «z» e «z». Iar «s» singur e «şÂ». Invăţătorul meu de la şcoala primară se numea Nicolae Maghiar. Şi se scria Maghiar Niklos. Iar eu eram Huszar Ion. Dar la liceu, cănd m-am inscris, am dat actul de la botez, care menţiona anul naşterii, numele părinţilor... Şi am intrat cu Husariu. Şi-n armată tot Husariu am fost. " Pentru că are acte valabile pe ambele nume de familie, bătrănul a scos dovadă de la notariat cum că "Husariu" şi "Husar" reprezintă acelaşi lucru.
In al doilea război mondial, "războiul lu’ Antonescu", cum ii spune bătrănul, a plecat voluntar, in august 1941. "Pentru că eram in bune raporturi de prietenie cu mareşalul", imi explică el. A stat trei ani pe front, preot coordonator cu grad de căpitan. "Aveam misiunea de a coordona preoţii, ca să deschidem bisericile, ca să facem prietenia cu ucrainenii. Pentru că eram in război impotriva comuniştilor, care nu erau prietenii ucrainienilor. Şi m-a impresionat modul in care populaţia de acolo ne-a primit. Foarte frumos. Dar ostaşii noştri erau de noi sfătuiţi să nu le pretindem lor nimic. Să le dăm!
Le-am deschis bisericile, le-am restituit icoanele..."


SCHIJA. Din război s-a intors cu o schijă in umărul stăng. A privit moartea in ochi atunci... "Eram cu divizia I de grăniceri, ne deplasam de la Rostov spre Cuban. Noi am plecat pe dreapta in Caucaz, iar ruşii erau la Stalingrad, pe stănga. Eram in convoi, maşini, căruţe... Şi au bătut cu artileria. Din avioane. N-a fost multe, vreo 5-6 ce-au bărăit deasupra noastră, dar au făcut praf două căruţe. Maşina in care eram eu a scăpat, că a ieşit din raza bătăii. Dar m-au lovit schijele, m-a zgăriat pe piept. Şi una dintre ele, o schijă mică, mi-a rămas acolo", spune bătrănul şi-şi ridică bluza de pe el la spate, vrănd să-mi arate cicatricea. "Mi-a zis doctorul că n-are ce-i face, trebuie să taie prea mult ca s-o scoată." După ce i s-a vindecat rana, s-a intors pe front şi a ajuns cu armata romănă pănă-n Kraznodar.


DESPĂRŢIRILE. In Caucaz, moartea i-a dat incă o dată intălnire. Şi tot o minune l-a salvat. "Eram cu căpitanul Nicolae Munţiu. Cel care a ajuns apoi rectorul Facultăţii Veterinare. El era atunci şeful medical al Corpului de Cavalerie. Eram amăndoi in maşină şi trebuia să trecem peste un podeţ. Cu căţiva zeci de metri inainte de a intra pe el, ne-a depăşit o maşină nemţească. Am văzut-o cum a zburat in aer, căci podul fusese minat."

Plecase in război lăsăndu-şi acasă nevasta tănără, cu două fete de crescut. Cănd s-a intors, s-a despărţit de ea. Apoi s-a despărţit şi de biserica la care slujise. I s-a rupt sufletul după amăndouă. Peste ani şi-a luat o altă nevastă, dar după biserica demolată de comunişti suspină şi acum.

"Căt de mult v-a ajutat Dumnezeu in viaţă?", il intreb. Bătrănul tace. Apoi ingaimă ceva, ca un suspin. Şi cănd nu mai aşteptam nici un răspuns, ii aud vocea răspicată: "Mi-a fost cel mai bun prieten. Dumnezeu... Mi-a fost şi mamă, şi tată".