Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
După proclamarea Republicii Populare Romăne, la 30 decembrie 1947, deţinătorii puterii absolute - comuniştii - au pus in aplicare nestingheriţi planurile de sovietizare a economiei.
După proclamarea Republicii Populare Romăne, la 30 decembrie 1947, comuniştii deţineau puterea absolută, putănd aplica nestingheriţi planurile de sovietizare a economiei. Pe "agenda" guvernului Groza a intrat imediat proiectul industrializării, care trebuia "să dea roade" incă din primul cincinal.
Campania de industrializare forţată işi are originea in URSS, fiind promovată "in exces" de Stalin in anii â30. Pe ruinele războiului civil, Lenin fusese nevoit să iniţieze "noua politică economică" (NEP), un hibrid intre economia capitalistă şi cea sovietică. După venirea la putere, Stalin a hotărăt insă că timpul experimentelor se sfărşise, iar economia sovietică trebuia să treacă la "producţia de tip socialist".
ROMĂNIA, IN "ARIA SOCIALISMULUI". Toate experimentele şi practicile sovietice au fost copiate, chiar dacă in ritmuri diferite, in Romănia. In teorie, statul de tip sovietic trebuia să devină unul al "oamenilor muncii", insă realităţile Romăniei contrastau cu acest proiect. Cei mai mulţi locuitori erau ţărani, a căror condiţie socială era deplorabilă. Muncitori erau puţini in Romănia interbelică, majoritatea in Transilvania, Banat şi Bucureşti. Insă Partidul Comunist avea planuri mari pentru oraşe şi muncitori incă de la instalarea la putere prin Guvernul Groza (la 6 martie 1945). Mai intăi, Executivul s-a preocupat insistent de aprovizionarea oraşelor, luănd măsuri drastice impotriva speculanţilor, care au devenit "vedete" ale "gazetelor de perete" sau ale ziarelor controlate de comunişti. Incepănd cu 1946 s-a introdus sistemul cotelor obligatorii pentru ţărani, care au fost constrănşi să văndă o parte din recoltă către stat, la preţuri stabilite de guvern, pentru a fi aprovizionate oraşele şi armata.
Incă inainte ca Partidul Comunist să preia total puterea, guvernul condus de dr Petru Groza a declanşat mari proiecte de infrastructură. Astfel, apar vestitele "şantiere naţionale" Bumbeşti-Livezeni, Salva-Vişeu sau Ceanu Mare-Cluj, prin care "se tăiau munţii" pentru a face loc căilor ferate sau drumurilor rutiere. Aceste proiecte, importante pentru o economie modernă, se făceau insă cu mijloace rudimentare, după cum suna şi o lozincă a "brigadierilor": "Cu sapa şi cu lopata vom da şantierul gata". In aceste condiţii era nevoie de multă forţă de muncă, adusă in mare majoritate din mediul rural. Pe un astfel de şantier, posibilităţile de cazare şi masă erau mai mult decăt modeste, dar ţăranii erau obişnuiţi să doarmă mai mulţi intr-o incăpere sau să mănănce "ce li se dă". Primeau insă un salariu, care era mare lucru pentru nişte oameni ce trăiau in sate de azi pe măine. Se creează astfel o "categorie" a "şantieriştilor", foarte activi in manifestaţiile regimului comunist din perioada preluării puterii. Cei mai "bravi" dintre ei erau decoraţi cu "ordine ale muncii", apărute cu ocazia sărbătorii de 1 Mai 1948. Dintre ei se vor recruta viitoare cadre de conducere in economie şi inalţi activişti de partid.
PLANUL NAŢIONAL, UN LANŢ DE SPERANŢE. După preluarea puterii de Partidul Comunist in decembrie 1947, economia a suferit primele mari transformări conform modelului sovietic. Intăia "mare reformă" a fost legea colectivizării, prin care suprafaţa agricolă urma să fie "a tuturor", lozincă sub care pămăntul trecea in proprietatea statului. In noile GAS-uri (ulterior CAP-uri) nu mai era nevoie de atăta forţă de muncă cătă lucra in agricultură pănă la venirea comuniştilor. Treptat au apărut mijloace mecanizate de exploatare a pămăntului, iar ţăranii s-au indreptat spre mediul urban ca să-şi găsească de lucru. Această "migraţie" de la sat spre oraş a fost incurajată de guvern, prin adoptarea unor măsuri privind industrializarea. Pentru ca "revoluţia industrială" să reuşească, a intrat in scenă propaganda. Lozincile regimului promiteau poporului o viaţă mai bună şi prosperă. In majoritate rurală, populaţia ţării s-a trezit, peste noapte, tărătă in tăvălugul unei schimbări de ritm in viaţa de zi cu zi.
După model sovietic, industrializarea urma să fie coordonată de stat, iar ritmul de dezvoltare se făcea planificat, pe perioade de cinci ani - "cincinalele". Tot după modelul Moscovei, a fost infiinţată Comisia de Stat a Planificării (CSP), care avea rolul de a coordona dezvoltarea economiei naţionale. Cănd a luat fiinţă, CSP-ul era compus din economişti romăni, consiliaţi de experţi sovietici de la Gosplan (denumirea instituţiei in URSS), dar şi de colegii din CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, instituţie de cooperare economică a "lagărului socialist"). CSP-ul a pregătit directivele primului plan cincinal, prezentat in şedinţa Biroului Politic din 13 aprilie 1950. Elaborate pentru intervalul 1951-1952, directivele economice au devenit lege, cu data 16 decembrie 1950. Ghiţă Ionescu, politolog englez de origine romănă, apreciază că legiferarea cu atăta grabă a directivelor in vederea punerii lor in aplicare demonstrează existenţa unor dificultăţi apărute in stabilirea lor: reducerea consultărilor cu fiecare intreprindere, stabilirea datelor statistice esenţiale mai degrabă pe speranţe decăt pe realităţi, necompletarea documentaţiilor. Totodată, pe lăngă planul ambiţios şi rigid de pe hărtie, se adăugau lozinci propagandistice auzite in orice colţ de uzină sau fabrică: "Să indeplinim cincinalul in patru ani!". Principalul scop al planului elaborat de conducerea Republicii urmărea transformarea Romăniei intr-o "ţară cu o industrie socialistă dezvoltată şi cu o agricultură socialistă in principal mecanizată". Numai că socoteala de pe hărtie nu s-a potrivit cu cea din "cămpul muncii". Din suma totală propusă pentru investiţii pe următorii cinci ani, cel mai mare procent il primeau mijloacele de producţie (51%), urmau construcţiile (22%), transportul şi comunicaţiile (16%). Industria constructoare de maşini, "pivotul dezvoltării industriale a economiei naţionale care va produce echipamentul necesar industriilor petrolieră şi minieră, tractoare şi maşini agricole", s-a bucurat, la răndu-i, de sume mari la capitolul investiţii.
Planificate nu erau doar "direcţiile de dezvoltare" ale economiei, ci şi regimul muncii. In Republica Populară Romănă, statutul şi condiţia muncitorului se decideau la nivelul Confederaţiei Generale a Muncii şi a Biroului Forţelor de Muncă (infiinţat in martie 1949). Această din urmă instituţie intocmea, in colaborare cu Comisia Centrală de Planificare, listele cu locurile de muncă disponibile, controla toate numirile şi posturile vacante din structura planului economic din toate fabricile şi uzinele. In conformitate cu "cerinţele economiei naţionale", anual erau "recrutaţi" de la 45.000 pănă la 55.000 de tineri muncitori, marea majoritate din aşezările rurale.
VIAŢA LA BLOC. In aceste condiţii, apar şantierele de locuinţe in marile oraşe. Iniţial, muncitorii fuseseră "cazaţi" in casele naţionalizate, care au fost impărţite in apartamente şi garsoniere, iar proprietarul devenise vecin in propria casă cu nişte necunoscuţi. Insă la jumătatea anilor â50, oraşele Romăniei ajunseseră in imposibilitatea de a mai primi noi locatari, astfel că se declanşează o amplă "operaţiune" de construcţie de noi cartiere. In această perioadă, noile imobile au fost amplasate la periferie, pe trenuri virane, de-a lungul unor bulevarde de centură şi a şoselelor de acces in oraşe (fără a se demola "centrele istorice" ca in anii â80). Un astfel de exemplu este cartierul Drumul Taberei din Bucureşti, a cărui construcţie a inceput in anul 1959. Modelul noilor construcţii a fost de asemenea "importat" din Uniunea Sovietică. Cam in aceeaşi perioadă ca şi in Romănia, in URSS se pornise o amplă campanie, dispusă de Nikita Hruşciov pentru a caza forţa de muncă ce venea spre oraşe, ca urmare a reformelor economice post-staliniste. Locuinţele pentru muncitori, apărute in "lagărul socialist" după model sovietic, au primit denumirea generică de bloc (acest tip de imobil apăruse in SUA la sfărşitul secolului al XIX-lea), iar "planificatorii urbani" n-au avut sarcini de plan la indicatorul "confort". Erau de fapt locuinţe-dormitor, unde muncitorul avea un minim de "spaţiu modern": acces la utilităţi, baie proprie, bucătărie şi un dormitor sau două, in funcţie de mărimea familiei. Acest tip de imobil s-a construit pănă la căderea regimului comunist, iar astăzi marea majoritate a romănilor se zbate să menţină şi să cumpere "confortul muncitoresc" găndit in anii â50.
IMPAS ECONOMIC. Deşi, conform propagandei, industria "creştea pe zi ce trece", in realitate economia se plasa in afara standardelor moderne de dezvoltare şi eficienţă. Romănia a trecut in anii â50-â60 direct la "prima industrializare", punăndu-se accent pe industria grea şi extractivă. Dacă in "perioada Dej" această viziune era utilă, in "perioada Ceauşescu" economia Romăniei devenise deja inapoiată, chiar in comparaţie cu "lagărul socialist". Marile combinate de oţel apărute - Galaţi, Călăraşi, Tărgovişte - nu erau competitive pe piaţa occidentală, "inghiţind" in schimb o forţă de muncă supradimensionată. Pănă in 1989, mineritul era considerat una dintre "perlele" industriei, in condiţiile in care in "lumea civilizată" se căutau metode de eliminare a energiei bazate pe combustibil solid, datorită incălzirii globale. Nicolae Ceauşescu s-a angajat in proiecte industriale megalomanice, cum a fost rafinăria Petromidia-Năvodari, fără a putea acoperi necesarul de petrol din producţia internă. "Explozia" preţului ţiţeiului ca urmare a diverselor crize din Orientul Mijlociu a făcut ca această rafinărie ("cea mai mare din Europa de Est") să fie practic inutilizabilă la capacitate maximă.
Spre deosebire de Romănia, Uniunea Sovietică a reuşit să iasă din impasul "stagnării economice", dezvoltănd anumite "industrii de vărf". In primul rănd, URSS-ul s-a remarcat pe plan mondial in "lupta pentru cucerirea spaţiului", trimiţănd cu "mare pompă" primul om in Cosmos - Iuri Gagarin (12 aprilie 1961). Apoi, in anii â70-â80, oamenii de ştiinţă sovietici aveau din nou un "ideal", prin intrarea in "cursa inarmărilor", mai ales după celebrul "Război al stelelor" declanşat de preşedintele SUA, Ronald Reagan (printr-un discurs ţinut la 23 martie 1983). Insă pentru intelectualii romăni nu exista nici un fel de "orizont ştiinţific", nici in domeniile umaniste (datorită "primatului" ideologiei), nici in ştiinţele exacte, in absenţa fondurilor de cercetare. In chimie, de exemplu, toate cercetările importante purtau "amprenta" Elenei Ceauşescu, făcută de propagandă "savant de renume mondial" şi premiată chiar de Universitatea Politehnică Centrală din Londra cu titlul de "doctor honoris causa" la 14 iunie 1978.
"URBANIZAREA" SATULUI. Conform teoriei, agricultura viitorului trebuia să fie in totalitate mecanizată, astfel incăt să "ocupe" căt mai puţini oameni. Incă din "perioada Dej" au existat preocupări pentru "concentrarea" locuitorilor rurali in spaţii mai dense şi mărirea teritoriului agricol. Dar primele măsuri sunt luate după venirea lui Nicolae Ceauşescu in fruntea Partidului Comunist. La iniţiativa lui, in noiembrie 1965 s-a constituit Comisia Centrală pentru Sistematizarea Satelor, care urma să studieze posibilităţile de folosire "căt mai eficientă" a terenurilor agricole. La Conferinţa Naţională a PCR din decembrie 1967, Ceauşescu a prezentat şi un prototip al aşezării rurale "de tip comunist": fiecare comună urma să aibă una sau mai multe şcoli, o bibliotecă publică şi o casă de cultură, cinematograf, dispensar medical şi maternitate, o baie publică şi o reţea de magazine care să asigure aprovizionarea locuitorilor cu bunuri de consum. In paralel, in aceste comune urmau să fie aduşi căt mai mulţi intelectuali, pentru a determina transformarea lor in aşezări semiurbane. In 1973, proiectul a fost aplicat in unele localităţi din judeţele limitrofe Bucureştiului, ulterior fiind emise norme pentru "sistematizarea rurală". Astfel, gospodăriile din satele mici şi risipite trebuiau reamplasate, deoarece "nu aveau perspective de dezvoltare". Ele trebuiau să fie concentrate in comune mai compacte. Un număr de căteva sute de comune, de pe tot cuprinsul ţării, urmau sa devină "centre agroindustriale", cu statut de oraş. Locuitorii acestora urmau să fie mutaţi din locuinţele lor individuale (plănuite a fi demolate pentru "nevoile agriculturii") in blocuri de căteva etaje, astfel incăt densitatea demografică să fie căt mai mare. Birourile autorităţilor administrative şi politice urmau să fie grupate in centrul civic al aşezării. Tot aici s-ar fi construit unităţi industriale, magazine, şcoli, uneori spitalele. Aceste centre urmau să fie dotate cu reţele de canalizare, apă şi gaze
Un asemenea proiect gigantic era greu de pus in aplicare la nivelul economiei romăneşti. Deşi ţăranii ar fi avut acces la utilităţi moderne, este greu de crezut că regimul reuşea să-i facă să accepte de bunăvoie demolarea caselor şi mutarea in zone compacte. Primele "blocuri rurale" ce s-au construit posedau puţine dintre facilităţile promise. In general, nu aveau acces la gaze, grupurile sanitare erau comune (uneori in afara imobilului), canalizarea defectuoasă etc. Insă la sfărşitul anilor â80, Nicolae Ceauşescu insista tot mai mult să fie aplicat proiectul sistematizării. Acesta era inclus in planurile cincinale, iar cifrele publicate in martie şi iunie 1988 vizau dispariţia a 900 de comune (din totalul de 2.705) şi o reducere a numărului satelor (de la 13.123 la maximum 5.000-6.000). Aşadar, 7.000-8.000 de aşezări rurale urmau să dispară de pe harta Romăniei, iar cele care rămăneau trebuiau demolate şi reconstruite in proporţie de 50%-55%. Planul a inceput a fi aplicat in paralel cu demolarea "centrelor istorice" din marile oraşe, ambele măsuri provocănd proteste internaţionale şi presiuni ale cancelariilor occidentale datorită distrugerii patrimoniului cultural. Căderea comunismului in decembrie 1989 a stopat proiectul sistematizării, insă după mai bine de 17 ani de atunci, introducerea utilităţilor (şosele, gaze, apă, telefonie) in mediul rural se desfăşoară anevoios, in ciuda fondurilor nerambursabile oferite cu generozitate de UE.
NAVETIŞTII. Cu referire la anii â80, in memoria colectivă au rămas ca şi caracteristice ale acestui deceniu două fenomene din mediul rural. In primul rănd, navetiştii-muncitori care locuiau la ţară şi se deplasau zilnic "la oraş" unde erau angajaţi (imagine-simbol este navetistul care venea cu plasa de păine şi legume in sat). Pe de altă parte, deoarece CAP-urile erau total nerentabile şi aproape golite de "braţe de muncă" la sfărşitul perioadei comuniste, majoritatea romănilor işi amintesc că erau duşi ca elevi sau studenţi să culeagă porumbul de pe cămpuri. Aceeaşi "activitate" o aveau şi soldaţii in termeni. Pe "frontul recoltei" şi muncitorii din fabrică erau urcaţi in camioane şi duşi "la CAP" in localităţi suburbane să străngă porumbul.
Un alt fenomen al anilor â80 este "domiciliul obligatoriu" in mediul rural pentru absolvenţii de universităţi. In anul 1981, oraşele "au fost inchise" pentru studenţii care terminau facultatea, ei fiind obligaţi prin repartiţie să domicilieze in locurile unde erau trimişi. Astfel, profesori, doctori, ingineri sau alte categorii de intelectuali ajungeau in mediul rural, fără posibilitate de impotrivire sau "negociere", fapt care le-a creat o imensă stare de inconfort. De multe ori, repartiţiile se făceau in afara judeţului de origine, in funcţie de localităţile unde era nevoie de personal inalt calificat.
Electrificarea
Producţia de curent electric s-a aflat pe lista indicilor de bază ai regimului. Pentru lumea satului, electrificarea a fost una dintre cele mai importante "reforme" aduse de "regimul celor de muncesc", prioritate a planurilor cincinale in primele decenii de la preluarea puterii. In "Romănia burgheză", producţia curentului electric fusese mică, concentrată pentru nevoile oraşelor şi a stabilimentelor industriale. O dată cu construcţia hidrocentralelor şi termocentralelor, se preconiza o creştere cu 4,7 milioane kw/h a producţiei de curent electric. "Luminarea satelor" se făcea in baza lozincii leniniste "soviete plus electrificare egal comunism".
"Jos sabotorii!"
Ca şi in Uniunea Sovietică, regimul comunist s-a "consolidat" şi prin mijloace de teroare, pentru a descuraja eventualele opoziţii. Pentru ţăranii fără carte, "exemplele" publice de "sabotori ai regimului" serveau ca avertisment pentru eventuale "nesupuneri". Alexandru Bărlădeanu rememorează practicile predecesorilor săi de la CSP: "Cănd conducea Miron (Constantinescu - n.n.) economia, se căutau «sabotori» şi «duşmani de clasă» pentru economia care nu mergea din cauză că se baza pe lucruri incerte. De pildă, producţia se planifica pe materii de import, dar nu se prevedea in plan cu ce exporturi compensăm sau pe ce bază plătim. Şi urmau explicaţiile. Atunci se afirma că oamenii trăiesc rău din cauza «duşmanilor poporului» care sabotează economia".
