Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Îl prezentăm astăzi pe delicatul Anton Holban în 4 ocheade repezi și câteva secrete dezvăluite de criticul și istoricul literar Paul Cernat.
1. Un meloman obsedat de propriul sfârșit
„Cu o sensibilitate proustiană, acest meloman autenticist obsedat de moartea care-l pândea era un foarte fin moldovean modern, trecut prin literatura clasică franceză. Din păcate, unchiul său E. Lovinescu nu s-a învrednicit să scrie despre el cât timp a trăit. Nu degeaba, în capodopera nuvelistică «Bunica se pregătește să moară», nepotul (autor de romane psiho-sentimentale bune) îl încondeia pe «unchiul Eugen care scrie romane proaste». Volumul «Parada dascălilor» - remarca profesorul Paul Cernat - (1932), un insectar moral despre colegii profesori de la diferite licee din țară, e pe alocuri la fel de incisiv ca «Memoriile» unchiului despre fauna vieții literare. Iată o mostră desprinsă dintr-o discuție de cancelarie:
«Pauză.
Directorul: Dar despre ce discutați când am intrat?
Boiu: De artă. Spuneam că Franța e în decădere artistică.
Lungeanu (profesor de română): Și la noi e la fel. Unde e veselul Alecsandri? Acum nu mai e nimeni.
Intervin iarăși aprins: Fiindcă nu sunteți în curent. Hortensia Papadat-Bengescu.
Biju: Am încercat să citesc. Nu-mi place. Scrie încâlcit.
- Ion Barbu.
Biju: Nu cunosc! Borș: Nu cunoaștem!
- Arghezi.
Manea: L-am auzit la radio, vorbește binișor. Biju: Eu l-am citit, numai porcării.
- N-are importanță: Rabelais…
Biju: Asta o fi fost pe atunci, dar acum sunt alte timpuri. Am întâmplător la mine Flori de mucigai și citesc ca mărturie Tinca.
Vezi, Năstase osânditul,/Nu te-a pătruns decât o dată,/ Și-atuncea toată/Cu tot cuțitul.
Aștept sentința; Biju izbucnește vehement:
- Dar de astea îți fac și eu câte o duzină pe ceas…»”.
2. Mai bine mort decât la balamuc!
„Anton Holban - mai sesiza criticul literar Paul Cernat - a fost chinuit toată viața de un sifilis nervos congenital, moștenit de la tatăl său - un ofițer grobian, care a sfârșit animalizat într-un balamuc. Când a aflat de moartea fiului, operat fără șanse (sub justificarea unei apendicite) pe nervul parasimpatic, Antoaneta Holban, mama lui Anton și sora lui E. Lovinescu, ar fi exclamat: «Mai bine așa! Decât să-l vedem, ca pe tatăl său, între gratii...». Aprigă moldoveană! Din nou Paul Cernat: „În urmă cu vreo cinci ani, m-am nimerit la parastasul lor, la cimitirul din Fălticeni. Puțini dintre scriitorii noștri interbelici (și nu numai) au atins hipersensibilitatea «proustiană» a lui Anton Holban, folosită însă nu în vederea unei «simfonii» ca «À la recherche du temps perdu», ci a unor piese de cameră analitic-morbide și cazuist-sentimentale, de un modernism trecut prin alambicurile clasicilor francezi.”
Muzică la patefon, lecturi și prăjituri
Pe aceleași unde: „Citez din monografia familiei Lovinescu publicată, acum aproape două decenii, de profesorul fălticinean aproape centenar Eugen Dimitriu (o mai fi trăind?) despre ultima logodnică și legatara lui Anton - Cocuța Codreanu, alias «Fetița» din nuvela sentimentală omonimă: «Cu prilejul vizitei din 1970, am aflat că de 32 de ani prietenii vin de ziua lui Anton, și-l comemorează în strada Lirei. Se citește din opera lui, se ascultă la patefon plăci cu melodiile care-i plăceau mai mult, se servesc prăjituri. Vin tot mai puțini admiratori, căci moartea nu iartă. (...) În strada Lirei, doamna Codreanu era tristă, pentru că pisica Cian, strănepoata motanului Ahmed, căzuse de la etajul trei și se cam zdrobise. Au adus de urgență medicul veterinar, iar pisica gemea de durere. Stăpîna știa precis a cîta generație era Cian și mi-a amintit cuvintele Ioanei, din finalul romanului cu același nume: Am visat pe Ahmed!». Vitregia vremurilor a făcut să întrerup corespondența cu Coca Codreanu. Azi (n.r. - în 1992), cînd aștern aceste rînduri pe hîrtie, poate că nu mai trăiește. S-o fi dus prin cer și nouri, mai departe... să-l întîlnească pe Anton și să fie mereu împreună...»”.
3. În sânul familiei
Anton Holban, într-un dialog din curtea casei bunicilor din Fălticeni cu verisoara sa Alexandrina Lovinescu, consemnat în nuvela testamentară „Bunica se pregătește să moară”: „S-a apropiat verișoara mea Sanda de masă (...) și mă privește. Sanda are zece ani și este drăgălașă, cu ochi mari. La sfîrșit mă întreabă:
- Ce scrii?
- O carte cu copaci, cu o casă și o grădină.
- Și cum o să se cheme?
Din atîta lume mai mare, numai Sanda a avut curiozitatea să mă întrebe ce scriu. Și nu bănuiește nimeni că descriu aceste locuri. Dar de fapt nu se crede cu tot dinadinsul în talentul meu. Prea mă cunosc bine de cînd eram mic și mă țin minte în o mie de posturi familiare și ridicole (...). La fel am rămas pentru ei, căci cu toții se măresc odată cu mine, și acum, cu toate că au trecut atîția ani, locul meu tot la coada mesei este. Mai degrabă ei cred în geniul unchiului Eugen, care stă douăsprezece ore la birou, încercînd să scrie romane care să prindă aspecte din viață, cu toate că singura lui legătură cu cei dimprejur este să ceară imperativ ca masa să fie servită la aceeași oră. Și sînt emoționat de întrebarea Sandei. Îmi vine să-i spun drept ceea ce n-am spus la nimeni (mă și jenez să spun celorlalți, li s-ar părea poate că scontez moartea bunicii):
- Mi-au fost foarte dragi locurile acestea și m-am gîndit să le descriu.
- Și cînd te gîndești că totul o să dispară!”.
4. Urzeli amoroase
Cea din urmă ocheadă, cu Paul Cernat la căpătâiul ei: „Am găsit întâmplător acest nume - Lydia Evelyn Bowden, născută Manolovici. După căutări suplimentare, aflu că era fiica antreprenorului bucureștean interbelic Jean Manolovici. Nimeni alta decât Lydia Manolovici aka juna Dania după care suspina Anton Holban, care a scris, inspirat de ea, romanul «Jocurile Daniei». I-a sucit mințile și bietului Octav Șuluțiu, cel cu romanul «Ambigen», tot fără finalitate. Lydia ținea un salon literar, unde suspinau degeaba cei doi. Cică i-ar fi cedat, în schimb, mult mai seducătorului Zaharia Stancu ce nu ierta nimic - se prea poate, dar din unele surse înțeleg că obiectul beguin-ului stancian celui mai mare ar fi fost sora Lydiei, Felicia. Deși deja căsătorit și cu un copil la data aceea, Darie a cerut-o în căsătorie pe Felicia de la taică-su, care însă s-a enervat și a trimis-o în Anglia, după Lydia, căsătorită între timp acolo cu aristocratul Bowden. Din asta s-a născut, ca răzbunare literară, romanul «Oameni cu joben», al cărui tiraj a fost cumpărat cvasiintegral de pere Jean. Umblă vorba că era foarte prost scris și de asta nu a fost reeditat. Nu știu, n-am găsit, n-am citit; ceva îmi spune însă că motivul era altul: s-a schimbat fuguța regimul și «jobenul» burgheziei evreiești bucureștene nu se mai potrivea cu «Desculț».”
104 de ani se vor împlini în 10 februarie 2026 de la nașterea scriitorului Anton Holban.
Anton Holban a fost fiul lui Gheorghe Holban, ofițer, și al Antoanetei (născută Lovinescu), precum și nepotul de soră al criticului literar Eugen Lovinescu. Anton a debutat la cenaclul unchiului, „Sburătorul”.
„Cu o sensibilitate proustiană, acest meloman autenticist obsedat de moartea care-l pândea era un foarte fin moldovean modern, trecut prin literatura clasică franceză.”, Paul Cernat, critic literar
1935 este anul în care Anton Holban a devenit membru al Societății Scriitorilor Români.
„Anton Holban a fost chinuit toată viața de un sifilis nervos congenital, moștenit de la tatăl său - un ofițer grobian, care a sfârșit animalizat într-un balamuc.”, Paul Cernat, critic literar
Citește pe Antena3.ro
