Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Eseistul, criticul literar şi teatrologul Ion Vartic l-a cunoscut pe scriitorul Petru Dumitriu. În interviul pe care ni l-a acordat în exclusivitate, Ion Vartic dezvăluie amănunte inedite din viaţa şi opera autorului "Cronicii de familie".
Jurnalul Naţional: Petru Dumitriu era "de o eleganţă contrastând violent cu sărăcimea şi cenuşiul din jur. Bărbatul acela ostentativ de elegant avea dantele la încheieturi, straie nemaivăzute, un aer feroce de sigur pe el... Capul, tuns scurt, era superb. Răvăşit, cu detestabila, capitalista tunsoare ŕ la Titus...". Aşa îl descrie, ironic, într-un pamflet, Constantin Ţoiu. L-aţi cunoscut pe Petru Dumitriu. Credeţi că juca un rol, pozând într-un dandy extravagant sau era un spirit de frondă la adresa unei lumi pe dos?Ion Vartic: Petru Dumitriu nu poza într-un dandy, ci chiar era un dandy înnăscut. Şi, în consecinţă, şi un "frondeur", care îşi juca "rolul", aşteptând să savureze privirea şocată a asistenţei. Fără spectatori, orice dandy şi-ar pierde sensul său existenţial. Spiritual vorbind, tânărul Petru Dumitriu ar fi fost un dandy în orice regim politic. Cu atât mai mult însă în perioada dejistă, când dezinvoltul scriitor ţintea, cu satisfacţie batjocoritoare, să zăpăcească nu atât burghezul, cât activistul de partid, semianalfabet, ţărănos, stângaci şi puritan.
De altfel, Petru Dumitriu şi-a perfecţionat vocaţia de dandy mai întâi sub influenţa mamei sale, Theresa Debreczi, urmaşă îndepărtată, cum spune scriitorul, a "cavalerilor pustei", domesticiţi treptat, în secuime, în mici nobili de ţară. A urmat apoi o a doua influenţă spirituală, venită din convieţuirea lui cu Henriette Yvonne Stahl şi Ion Vinea, care şi ei se consacraseră anterior, prin anii '30-'40, prin destule aspecte dandyste.
În fine, tânărul Petru Dumitriu nu era un amator în dandysmul lui, ci, cum se vede şi din viaţa, şi din proza lui, ajunsese la o cultură specializată în această privinţă. De obicei, din punct de vedere vestimentar, materializa linia sobră a lui Brummell. Adică: costum de o croială desăvârşită, neapărat gri închis, asortat cu cravata dacă nu totdeauna tot gri închis, atunci de un albastru înnegurat. Chiar în ziua când s-au cunoscut, întâmplător, la cofetăria "Nestor", Henriette Yvonne Stahl l-a rugat pe Petru Dumitriu s-o însoţească apoi până la Galeriile Lafayette, de unde i-a ales, pentru costumul lui englezesc, o cravată dandystă, de un verde întunecat.
În anii '50 încă mai existau la noi croitori particulari. Lumea bună, lumea şcolită de dinainte de '48 - "foştii", medicii, universitarii - continua să-şi facă hainele la aceşti bătrâni maeştri, a căror virtuozitate era atestată de diplomele lor vieneze sau germane atârnate pe pereţii micilor lor ateliere. Petru Dumitriu avea un asemenea croitor în Bucureşti şi se serveau unul pe altul, punându-se reciproc în valoare. Îmi amintesc foarte bine că asemenea ateliere private de croitorie supravieţuiseră şi în Cluj.
Cum Irina Dumitriu era, de fapt, clujeancă, scriitorul venea deseori la Cluj, locuind în Hazsongard, cartier al Oraşului de sus, unde soacra lui, Hedwiga Buchrücker, avea o casă şi o fermă. Una din marile doamne ale Clujului, Dana Ţăranu - fiica profesorului Nicolae Mărgineanu şi soţia compozitorului Cornel Ţăranu - l-a surprins aici, la Cluj, într-un asemenea atelier de croitorie, într-o postură semnificativă: scriitorul-dandy nu asista pur şi simplu la o probă făcută de Irina Dumitriu, ci indica el însuşi croitoresei transformări şi tăieturi vestimentare asemeni unui expert în haute-couture.
Nu e lipsit de interes să menţionez faptul că Hedwiga Buchrücker, ilegalistă de extracţie aristocrată, purta inel cu blazon. Matein din fire, ginerele ei şi-a comandat el însuşi o copie după acest inel cu pecete nobiliară.
Citește pe Antena3.ro
Sfidând timpul morn, proletar, tânărul Dumitriu a devenit legendar prin excentricităţile lui, de tipul consacrat de dan-dy-ul Baudelaire. Se vorbea, în epocă, de pildă, cu o indignare fascinată, de faptul că, uneori, scriitorul ar fi apărut cu diverse ocazii înveşmântat într-un frac roşu. Cel mai probabil e vorba doar de o anecdotă care ilustrează însă extravaganţa scriitorului. O legendă a lansat, oricum, veninosul şi complexatul Eugen Barbu, după fuga lui Petru Dumitriu în Occident.
Scria "artă pentru viaţă"
După fuga din ţară a scriitorului, constrânsă, doamna Stahl, fosta sa soţie, a declarat că ea este autoarea multor pasaje şi capitole din "Cronică...". Vi se pare că în unitatea stilistică a romanului a intervenit altă "mână" şi dacă da, care e amprenta Henriettei Yvonne Stahl? Dumitriu a negat vehement această acuză...
Cunoscându-l pe tânărul Petru Dumitriu, Henriette Yvonne Stahl s-a despărţit de ingratul, infidelul şi fantasmagoricul Ion Vinea, de care o lega o prietenie amoroasă de peste un deceniu. Acest lucru nu l-a împiedicat pe Vinea să revină în casa Henriettei Yvonne Stahl, unde, întâlnindu-l pe Petru Dumitriu, îi povestea adeseori acestuia istorii celebre cu personaje antebelice sau interbelice. La acestea se adăugau, de altfel, şi povestirile orale ale Henriettei Yvonne Stahl sau acelea ale invitaţilor ei: Scarlat Froda, I. Igiroşianu, N.D. Cocea, Jurgea-Negrileşti, Gussi ş.a. Multe din aceste "bârfe crâncene" şi povestiri orale, dacă n-ar fi fost absorbite apoi în materia "Cronicii...", ar fi rămas, desigur, pentru totdeauna pierdute.
Alte informaţii i-au parvenit scriitorului de la diverşi indivizi care mişunau în lumea aristocraţiei pauperizate. De pildă, eseistul Gelu Ionescu mi-a spus că prietenul lui, prinţul Grigore Ghica, i-a povestit despre un anume Penescu - un fel de "je sais tout" bucureştean şi, desigur, informator al Securităţii - care îl vizita pe Petru Dumitriu, vânzându-i câte un pont sau câte o istorioară cu o sută de lei bucata.
Apariţia în prim-plan a Henriettei Yvonne Stahl şi a lui Vinea ca "negri" ai "Cronicii de familie" s-a petrecut după fuga în Occident a prietenului lor.
Pe de-o parte, Henriette Yvonne Stahl a fost din această cauză arestată de Securitate timp de peste un an, cu acuzaţia de "trădare de patrie" prin omisiune de denunţ, întrucât, aşa cum a recunoscut, era la curent cu intenţia lui Petru de a fugi din ţară. Pe de altă parte, Ion Vinea, care abia scăpase dintr-o detenţie de drept comun, s-a speriat că ar putea fi din nou închis.
Henriette Yvonne Stahl a fost anchetată în închisoare, în timp ce Ion Vinea a fost obligat să dea Securităţii mai multe declaraţii despre transfug. Şi unul, şi altul, şantajaţi de Securitate, au dat declaraţii scrise în care, mai mult sau mai puţin direct, şi-au atribuit atât "Cronica de familie", cât şi alte opere ale lui Petru Dumitriu.
Dacă chiar vrem să ştim care e adevărul în această privinţă, există pentru orice curios o soluţie foarte simplă: să citească simultan toată proza celor trei. Citind romanele şi prozele Henriettei Yvonne Stahl şi cele ale lui Vinea, îţi dai foarte curând seama că cei doi nu aveau deloc ce avea din plin Petru Dumitriu: o forţă epică ieşită din comun şi un stil cu o tăietură dură, total antilirică. În rest, se poate spune că Henriette Yvonne Stahl l-a influenţat pe Petru Dumitriu o singură dată, dar într-un mod decisiv, atunci când l-a convins să-şi schimbe maniera de a scrie.
Pentru că, aşa cum remarcă scriitoarea, în cartea lui de debut, "Euridice. 8 proze", "literatura lui magnifică era mult prea literatură asupra literaturii şi nu suficient asupra vieţii"; or, ea voia ca acest prozator atât de talentat să scrie "artă pentru viaţă". "Clar: aceasta a fost influenţa mea asupra lui Petru Dumitriu." Aşadar, ceea ce spune scriitoarea în confesiunile ei testamentare concordă cu ceea ce se spune rezumativ şi trivial în dosarul de urmărire informativă a lui Petru Dumitriu: "Ea l-a «crescut» ca scriitor".
Şi ca lucrurile să fie clare, în aceleaşi confesiuni, ea repetă de mai multe ori că-i lipsea forţa epică a lui Petru Dumitriu de a scrie un asemenea roman.
Trecând la personaje, spuneţi în prefaţa romanului, intitulată "Un veac de singurătate boierească": "Elvira Vorvoreanu este cea mai vie şi fascinantă femeie lansată vreodată în proza românească". Puteţi afirma acelaşi lucru şi despre un personaj masculin din "Cronică"? Aţi făcut dese apropieri şi analogii ale personajelor din roman cu referinţe din literatura română şi universală, mitologie, filosofie etc.
Tânărul Petru Dumitriu a fost foarte atras de filosofia lui Cioran. De aceea, cei mai interesanţi bărbaţi din "Cronică..." mi se par cioranienii, roşi pe dinăuntru de boala neantului şi de insatisfacţia de a se rata într-o ţară care e numai geografie, inaptă să facă istorie. Aşa cum spune prinţul Ghighi Duca (al cărui model parţial e prinţul Ionel Ghica), liderul grupului "Corupţia Română" şi geniul rău al "leoparzilor" bucureşteni: "Ţară mică, probleme mici, interes limitat. Nimic de făcut. Whisky şi pe urmă cavoul familiei".
Un prozator pursânge
"Cronica..." a fost citită şi apreciată în anii '60-'70 pentru fascinaţia pe care o exercita tabloul vivant al unei lumi care murea, aristocraţia, şi care făcea loc acelei lumi "ŕ l'envers", în care toţi erau nevoiţi să supravieţuiască. Ce impact mai are azi, printre tinerii născuţi după '90, scriitura lui Petru Dumitriu?
Mai întâi, dacă îi mai interesează, tinerii de azi pot afla din "Cronică..." ce înseamnă un prozator pursânge, cu forţă epică insolită, trimiţând în lume oameni foarte vii, care fac concurenţă celor înregistraţi de starea civilă. Apoi, fapt mult mai important, ei pot descoperi din "Cronică..." de ce România este încă şi astăzi o ţară înapoiată.
Fiindcă, aşa cum se vede din trilogia românească, România a fost, în primul rând, o lume de proprietari de pământuri şi de ţărani, o ţară care n-a ajuns până în 1948 să-şi consolideze cu adevărat o clasă de mijloc. Iar după '48 până în '90, procesul de consolidare a unei burghezii de tip european şi, implicit, a unei societăţi civile s-a blocat complet. Am pierdut degeaba o jumătate de veac.
Dedicată "oamenilor vechi", care nu mai mânuiau decât "vise, vorbe şi fum", cronica anunţă deja noua temă, consacrată "oamenilor făcuţi de revoluţie, noi, homines novi", acei "boieri de modă nouă, boieriţi de revoluţie". Personajul Pius Dabija (a cărui similitudine cu scriitorul e perfectă) s-a descurcat, semnând un asumat "pact cu diavolul". Personaj şi autor s-au salvat. Dacă Petru Dumitriu ar scrie azi o continuare a "Cronicii...", care ar fi miza salvatoare şi motivaţia excentricităţii din sistem?
Pius Dabija s-a salvat, e adevărat, dar Petru Dumitriu a plătit foarte scump pactul cu diavolul, printr-un exil extrem de dramatic. Dacă ar mai trăi şi azi, el n-ar mai scrie o continuare a "Cronicii...", fiindcă, în exil, i-a dat acesteia o replică religioasă prin romanul său "Incognito", unde unica soluţie de a învinge fie "răul de stânga", fie "răul de dreapta", fie Răul în ultimă instanţă ar fi direcţionarea noastră sufletească înspre bine şi rugăciune, deci înspre Dumnezeu. "Non credo, oro" e, de altfel, titlul emblematic al ultimului său eseu autobiografic. Căci, aşa cum spune unul din marii mistici germani care l-au influenţat, în "Incognito", pe romancier, lui Dumnezeu îi este la fel de greu fără noi ca şi nouă fără el.
"Apariţia «Cronicii de familie» a produs în epocă o mare vâlvă. La nivelul bârfei literare, a ieşit imediat zvonul despre paternitatea multiplă a romanului. Intrigat de relaţiile intime şi literare la fel de ambigue dintre Petru Dumitriu, Henriette Yvonne Stahl şi Ion Vinea, mediul cultural a lansat ideea că romanul mai are doi coautori taciţi. Serviciile Securităţii au amplificat acest zvon, care s-a dovedit a fi doar un zvon. Ecourile sale persistă până azi"
Ion Vartic
