„Azilul”, un vis premonitoriu

Angoasele, speranţele, deşertul, oaza, detaliul, nebunia, viaţa... Toate acestea le puteţi găsi în „Azilul” lui Adrian Berinde. Autorul albumelor „Absent”, „Negru de fum”, „Vertical”, „Captiv în inutil”, „Albaştri după ploi” ne-a semnat permisul de trecere către o altă lume. Poftiţi, nu vă sfiiţi, la lansarea „Azilului”, în Silver Church, la 27 ianuarie.

Florian Pittiş spunea despre Adrian Berinde la lansarea volumului de versuri „Captiv în inutil”: „Ne dovedeşte că am avut dreptate când am spus că este un artist al Renaşterii. Iată că a pus mâna pe creion pentru a scrie. Nu poate sta locului şi ne arată tuturor că am putea şi noi să nu mai stăm”. Aşadar, ce mai stăm?! Să ne căutăm sufletul, să deschidem uşa „Azilului”, să ne aşezăm într-un pat, să privim pe tavan, apoi spre Înăuntrul nostru, apoi spre cer. Şi să-l ascultăm pe Berinde...

• Jurnalul Naţional: Crezi că „Azilul” are vreun loc în azilul în care trăim noi?
Adrian Berinde: Sigur. Pentru că povestea lui există, trăită şi netrăită, în fiecare dintre noi.

• Povestea care se regăseşte în „Azil” ai trăit-o după ce ai terminat albumul?
Aşa e. Nişte prieteni au venit la mine la spital şi mi-au citit din textele pie­selor, amintindu-mi că ceea mi se în­­­tâmpla atunci era chiar povestea „Azi­lului”. Cele două ciori negre din pie­sa scrisă de mine erau în fiecare zi la geamul meu. Am poze cu ele! În şase luni, cât am stat pe spate, în spital, am avut timp să le studiez com­por­tamentul. Se comportă ca noi: se iu­besc, se supără, se împing, se pupă, se curăţă una pe alta... Albumul este un vis premonitoriu. Cred că am sim­ţit ce urma să mi se întâmple, deşi la ora la care am scris textele eram foarte sănătos.

• Ai fost curtat de Moarte?
Da. De două ori. Este foarte ispititoare, pentru că aduce multă linişte. Dar iubesc mai mult viaţa.

• Ce te-a făcut să o refuzi?
Am avut senzaţia că am lăsat lucruri importante neterminate.

• Când ai plecat din ţară?
În 1982. Nu mai aveam ce face. Am văzut cum profesorii mei apar în ziare, iar eu pictam într-un mod total di­ferit şi eram privit ca un ciudat. M-am oprit mai întâi în Elveţia, la vreo 20 km de Lausanne. Ştiam fran­ceză, îmi şi plăcea. Am lucrat în construcţii, dar am renunţat după ce am căzut de pe o bi­serică. Cu banii pe care i-am câş­tigat mi-am cumpărat haine, culori, pânză şi lemn. Am făcut vreo 30 de lucrări, pe care le-am expus într-o galerie în plin centrul Lausanneului. Aveam 23 de ani. În trei săp­tă­mâni am vândut tot. Pe mulţi bani. Şi atunci mi-am spus: „Asta o să faci! Nu te chinui cu altceva!”. Şi nu m-am chinuit cu altceva timp de 17 ani. Anual aveam o expoziţie, din care tră­iam fără pro­bleme până la ur­mă­torul eveniment. În câţiva ani am de­venit cel mai bun colorist din Elveţia.

• În timp ce pictai şi trăiai din pictură simţeai muzica?
Tot timpul am avut muzica în cap. Ascultam foarte mult Boston, Leonard Cohen, Cat Stevens. În 1995 am debutat cu albumul „Absent”. S-a bucurat de un mare succes. Au urmat apoi „Negru de fum”, „Vertical”, „Captiv în inutil”, „Albaştri după ploi”. Iar în 2011 a venit vremea „Azilului”. Până acum nimic n-am făcut degeaba!

Emoţia este singurul motor pe care eu îl percep. Dacă nu mă emoţionează ceva ce creez, arunc! Emoţia este singura hrană reală pentru spirit. Emoţia este copleşitoare, este o ploaie care te udă peste tot, nu ai loc în care să nu atingă. Asta spun anii mei de experienţă care m-au învaţăt să discern între valoare şi lucrurile inutile, pe care noi le generăm încontinuu.

• Ce e fericirea pentru tine?
Fericirea este compusă din momente scurte, care ne ajută şi ne arată că avem un loc pe Pământ, că există o armonie între noi şi natură. Fericirea este o întâmplare.