"Democraţia într-un teatru strică şi nu duce decât la anarhie"

Schimbările importante nu se întâmplă peste noapte, fie că este vorba despre mentalităţi sau despre modernizarea unui spaţiu cultural vital. Opera Naţională Bucureşti este un astfel de exemplu. Directorul general al instituţiei, Cătălin Ionescu Arbore, încearcă să ducă la bun sfârşit tot ceea ce şi-a propus.

Ce le-aţi pregătit în aceste zile de sărbătoare românilor care vor alege să vină la Operă?

Cel mai important este spectacolul de Revelion, care va fi vârful şi finalul glorios al anului şi al primei jumătăţi a stagiunii. L-am denumit maratonul Revelionului pentru că este cel mai întins eveniment în unitatea de timp a ofertei. Începe în seara de 31, la 18:00, şi se termină dimineaţa la 6:00. Din cadrul acestei oferte face parte spectacolul "Liliacul" de Johann Strauss, tradiţional pentru astfel de ocazii, apoi la balul Prinţului Orlovski vom avea invitaţi surpriză care vor lungi durata spectacolului cu o serie de intervenţii interesante care au menirea de a întreţine atmosfera până pe la 10:40, pentru ca cei care doresc să întâmpine noul an alături de prieteni sau familie să aibă timpul necesar la dispoziţie să ajungă unde trebuie. Imediat după spectacol, cei care vor alege să-şi petreacă şi în continuarea noaptea de Revelion la Operă vor putea face acest lucru în prezenţa muzicii. La miezul nopţii avem şi un foc de artificii, şi, bineînţeles, masa festivă într-un cadru absolut unic, cu o prestanţă pe măsură. La fiecare sfârşit de an, programul de Revelion atrage publicul meloman care vine la majoritatea spectacolelor stagiunii, dar sunt şi persoane diferite de la an la an printre cei care rămân după douăsprezece noaptea şi vor să se distreze la Operă. Sunt oameni care se simt foarte bine şi apoi se întorc pentru că vor să reediteze distracţia. În primul rând, cei care aleg să petreacă această noapte specială la Operă fac parte dintr-o anumită parte a societăţii, tocmai pentru că se desfăşoară într-un loc special, în care figuri importante ale societăţii civile, politicieni, oameni de afaceri, întreprinzători îşi găsesc un mediu propice pentru a dezvolta relaţii sociale. Şi seara de Revelion este o asemenea ocazie pentru ei.
Categoric, la început mulţi se sperie gândindu-se că opera poate fi un gen pe care nu-l vor înţelege. Este o concepţie greşită. Dar cei care împrumută această idee o absorb din altă parte, fără să verifice pe cont propriu impactul pe care îl pot avea cu genul operistic. Şi cei care au făcut-o constată că nu este aşa, ci din contră, le place. Mi-a făcut o reală plăcere să văd că oameni obişnuiţi au plecat după un spectacol spunând: "Dacă asta înseamnă operă, atunci îmi place şi vreau să mai vin." Mai ales că opera conţine absolut toate elementele care constituie un spectacol, faţă de alte genuri. Este un show complet şi devine atrăgător tocmai din această cauză. Şi este şi foarte uşor de înţeles. Este poate mai greu de înţeles opera modernă. Muzica modernă în general este mai puţin accesibilă, dar cea clasică, deja tradiţională în domeniu, este uşor de digerat.
Ca să revenim la spectacolele speciale, a doua zi de Crăciun, 26 decembrie, avem un spectacol dedicat copiilor, făcut de copiii de la "Studio M" din cadrul studioului experimental de operă şi balet, care înseamnă de fapt o pepinieră a viitorilor dansatori. Sunt acei copii care îşi înfrumuseţează copilăria cu dans şi în loc să-şi petreacă timpul în faţa internetului sau la joacă vin şi dansează. Şi acesta este un mod de a-i atrage către operă. Mulţi devin amatori de operă şi balet şi întotdeauna vor veni cu nostalgie la spectacolele de operă, pentru că îşi vor aduce aminte de copilăria pe care au petrecut-o aici. Iar unii au şansa să devină dansatori profesionişti, ceea ce reprezintă şi pentru noi un mare câştig. Prin urmare, acest "Studio M" are un mare impact şi o importanţă extraordinară, pentru că tineretul reprezintă publicul nostru de mâine şi el trebuie crescut, educat şi îndreptat către zona aceasta.

Pe lista dvs. de priorităţi se află reprezentaţiile pentru copii şi am observat că s-au montat spectacole care durează şi mai mult de două ore. Au răbdare copiii din ziua de azi să urmărească un spectacol atât de lung?

Absolut, chiar şi premiera pe care am scos-o destul de recent, "Hansel şi Gretel", am dorit să fie un spectacol feeric după un basm autentic, pentru că am constatat că mulţi copii au început să uite basmele, poveştile clasice. Nu mai sunt fascinaţi sau înspăimântaţi de Baba Cloanţa, ci mai degrabă de Spiderman, Transformeri sau alte personaje moderne. Basmele clasice au devenit facile pentru cei mici, dar şi mai grav, unii nici nu au auzit de aceste personaje tradiţionale. Cu atât mai mult trebuie atraşi. Şi eu sunt de părere că modalitatea în care a fost făcută această producţie are calitatea de a-i atrage şi a-i reîntoarce către ceea ce înseamnă feeria poveştilor clasice.

La un moment dat aţi iniţiat şi un concurs de teatru liric pentru compozitorii din România. A stârnit interesul această iniţiativă ?


Încă nu s-a încheiat. A trecut prima etapă, de depunere a intenţiilor. Eu sincer sunt un pic dezamăgit. Mă aşteptam în primul rând la o abordare mult mai plină de forţă şi de energie, de deschidere către zona operistică. Adevărul este că e foarte greu să scrii operă, pe de-o parte, pe de altă parte poate că noi nu am fost destul de stimulativi pentru compozitori şi nu au înţeles foarte bine mesajul, largheţea lui şi deschiderea lui fantastică. Au venit cu foarte multă teamă la acest concurs şi s-au mărginit la nişte teme destul de restrânse, fără a înţelege această noţiune de atractivitate. Însă până la urmă compozitorul nu face singur operă, ci în partidă cu libretistul.

Poate că există şi o doză de dezinteres?

Poate mai degrabă faptul că în general creatorii români sunt încă foarte afectaţi de atitudinea publicului românesc. Publicul nostru fuge de creatorii români. Este un paradox şi un lucru cu care noi luptăm destul de mult. Explicaţia pe care o găsesc este una personală, nu ştiu dacă este şi cea veritabilă. Dar cred că se face o confuzie între faptul că pe toată perioada comunismului compozitorii au fost obligaţi să supravieţuiască scriind pentru dictator, existenţa lor era condiţionată de participarea la celebra Cântare a României. Publicul a ajuns la o saturaţie fantastică faţă de lucrările făcute la comanda regimului. Şi au rămas cu senzaţia că în continuare compozitorii respectivi îi vor dezamăgi. De aici şi motivaţia pentru care am lansat acest concurs. Cu toate acestea, un compozitor precum Paul Constantinescu, un Marţian Negrea, un Alexandru Zirra nu au nimic în comun cu perioada comunistă. Sunt clasici ai operei româneşti şi cu toate acestea, nu mai departe de acum câteva săptămâni am avut Centenarul Paul Constantinescu şi sala nu a fost plină. Am fost extrem de dezamăgit. Pentru că dacă un Paul Constantinescu, care este un gigant al operei româneşti, nu umple sala, cum se va umple sala în cazul unui compozitor care este în viaţă?

Presupun că nu există astfel de probleme în cazul producţiilor aduse din afară...

Există un soi de snobism al publicului care este atras de nume. Dar tocmai aceast lucru doream prin acest concurs, ca titlul universal valabil să atragă tocmai prin denumirea lui. De aceea indicaţia pe care am sugerat-o a fost direcţia către Shakespeare, un subiect universal şi atemporal ce poate fi tratat în modul cel mai complex posibil. Dar s-au temut. Iar cea mai mare dezamăgire a fost la secţiunea operă pentru copii. În loc să intri în zona basmului tradiţional, pentru că în general în toată literatura de operă sunt foarte puţine lucrări celebre pentru copii, şi inclusiv cele celebre s-au orientat destul de puţin către basmul românesc. Am fost surprins să constat că un englez care a scris "Povestea porcului" inspirată şi din povestea lui Ispirescu a făcut deja o producţie a acestei opere, care are deja un succes formidabil la Covent Garden şi la New York. Iar la noi în ţară nu avem şansa să scriem noi o operă după mulţimea de basme care nu au fost încă "atacate" de compozitori români.
Suntem într-o altă epocă. Au trecut 20 de ani de la căderea comunismului şi ar fi cazul să rupem cordonul ombilical. Şi acest lucru trebuie să se întâmple şi în mentalitatea publicului. Iată că îl avem, spre exemplu, pe Cornel Trăilescu, care face parte din acea pleiadă care a scris la un moment dat şi la cererea regimului. Totuşi, la acest moment are doua hituri fantastice, "Albă ca Zăpada" şi "Motanul încălţat". Le-am ales tocmai pentru că ştiam că vor avea succes şi direcţie sigură. Şi până în clipa de faţă, când am împlinit deja un an de zile de când am scos noua producţie de "Albă ca Zăpada", sala este arhiplină de copii care vin şi se bucură şi participă cu un entuziasm extraordinar. Pentru că muzica pe care a scris-o Trăilescu este filmică, degajată, are acea menire de atrage şi a-i captiva pe copii din capul locului. La fel şi "Motanul încălţat". Trăilescu are această experienţă de a introduce câteva momente de melodie şlăgar cu care copiii să plece spre casă rememorând-o şi să revină pentru a o reauzi. Or, acesta este clenciul cu care compozitorii din România trebuie să-şi atragă publicul. În cursul anului viitor se va juriza faza finală a acestui concurs şi vom vedea care vor fi rezultatele.

Pentru 2010 înţeleg că veţi avea câteva surprize pentru publicul român, printre care şi o gală de balet în care va evolua Alina Cojocaru.

Alina Cojocaru, pe lângă faptul că este un nume, este şi un om special. Mai bine zis, ca orice mare artist, dă dovadă de o modestie extraordinară şi de o simplitate plină de generozitate, care se traduce în primul rând prin aceea că datorită participării ei la susţinerea şi promovarea poantelor pentru dansatoare noi beneficiem anual de un număr de poante gratuite, ceea ce înseamnă fantastic de mult pentru noi, pentru că sunt de calitate, iar la noi în ateliere s-ar face într-un timp mult mai lung. Pe de altă parte, Alina Cojocaru vrea să păstreze o legătură cu România. A mai fost în ţară în 2008, într-o "Baiadera", şi tot în 2008 a participat la Madrid alături de compania noastră la spectacole cu "Giselle" cu un succes fulminant. Şi vrea să vină şi anul viitor ca să facă un spectacol, şi-a exprimat această dorinţă şi urmează să ţinem legătura şi să facem în acelaşi timp şi o gală de balet pe scena Operei naţionale cu ajutorul şi în prezenţa ei.
Pe de altă parte, suntem proaspăt în posesia acceptului trustului Balanchine pentru două dintre lucrările pe care el le-a coregrafiat. Urmează ca în aprilie să facem o seară de balet cu lucrările lui Balanchine (nr: legendarul coregraf rus George Balanchine).
Apoi, în cursul lunii martie vom avea o reluare a unei producţii care a avut un important impact, este vorba despre "Olandezul zburător" al lui Richard Wagner. Wagner în general este un compozitor aşteptat destul de mult de publicul nostru. Foarte mulţi melomani ne-au tot întrebat când mai punem Wagner. Într-adevăr, în ultimii zece ani repertoriul italian a fost preponderent, poate puţin presărat şi cu ceva din repertoriul franţuzesc. Repertoriul german aproape că a ieşit total din peisaj pentru că pe de o parte vocile noastre sunt mai puţin adaptate repertoriului german şi, probabil, şi afinitatea sangvină îi face să se îndrepte mai uşor către repertoriul italian şi francez.

Într-un clasament al preferinţelor publicului de operă din România, ce compozitori s-ar afla pe primele locuri ?

În primul rând, Opera naţională avea în urmă cu 30 de ani Wagner: "Lohengrin", "Tannhauser", chiar şi "Valkyria" a fost făcută, "Olandezul zburător" de asemenea.
 În general o operă naţională trebuie să aibă un repertoriu extrem de vast şi să atingă toate zonele de compoziţie. Pe de altă parte, din strategia aceasta de a atrage publicul către operă a făcut parte şi ademenirea cu "şlagăre", dacă le pot numi astfel. Şi pe măsură ce publicul capătă încredere, uşor-uşor începem să ridicăm ştacheta. Deja muzica germană înseamnă o ridicare a ştachetei. Treptat vom începe să mergem spre zona compozitorilor clasici care fac parte şi din epoca modernă. Şi mă refer la un Stravinsky, la Richard Strauss, Britten, nemaivorbind despre Ligeti, Penderecki, Alban Berg care sunt super modernişti şi trebuie strecuraţi către public cu măsură pentru a nu produce şocuri. Le-am oferit deja un pic de muzică modernă în cadrul festivalului George Enescu cu muzica operei "Celan".

Anul viitor Opera intră în renovare, prilej cu care vă veţi continua activitatea în aer liber.

Lucrările de renovare sunt programate să înceapă la la 1 mai şi nu vor dura mai mult de şase luni. Pe lângă aceste luni ne-am mai luat încă o lună de rezervă şi teoretic ar trebui să ne reluăm activitatea în Operă la 1 noiembrie. Pe parcursul acestor luni nu ne vom întrerupe activitatea. Deja suntem în discuţii cu Centrul Cultural Mihai Eminescu care are un amfiteatru în Parcul Naţional, amfiteatru care pe vremuri a găzduit spectacole ale Operei şi cu amenajări minimale putem susţine acolo o microstagiune. Trebuie să ne organizăm în aşa fel încât până la 1 mai să avem planul logistic pus în aplicare. Vom avea spectacole de mare popularitate: Nabucco, Trubadurul, Aida, Traviata. Amfiteatrul are peste 3.000 de locuri şi va fi nevoie de o promovare agresivă pentru ca aceste locuri să fie ocupate. În plus, era timpul ca după Promenadele pe care le-am făcut în aceşti ani opera să iasă şi în aer liber. Şi chiar dacă nu am fi avut parte de această deschidere din partea directorului acestui centru cultural, eram pregătiţi să căutăm oricum un alt sit în aer liber şi să ieşim cu o serie de spectacole, pentru că peste tot în lume se întâmplă acest lucru cu mare succes.

S-a găsit antreprenorul care se va ocupa de renovare?

Proiectul este gata de un an şi jumătate şi urmează să fie făcută şi licitaţia pentru a se stabili constructorul. Dispunem de 11 milioane de euro, fonduri europene, iar acest proiect cuprinde mai multe etape pe parcursul cărora aceşti bani vor fi folosiţi cu foartă multă drămuire. Ne desfăşurăm activitatea într-o clădire care nu mai face faţă unei funcţionalităţi a anului 2010. Lucrările se vor concentra în interiorul Operei, nu vor cuprinde şi lucrări de exterior, pentru că acestea s-au făcut în anii trecuţi.

Aveţi şi pregătire de arhitect. Ce părere aveţi despre modul în care s-a făcut renovarea faţadei? Există foarte multe voci nemulţumite de felul în care s-a procedat şi mai ales de rezultat.

Din păcate, eu nu mai pot schimba acest lucru. Însă ar fi trebuit să existe un arhitect specializat în renovări, mai ales că această clădire este o clădire de patrimoniu, dacă este să vă împărtăşesc opinia mea. Dar iarăşi, acesta este un lucru în care eu nu am nici un cuvânt de spus, pentru că la momentul respectiv au fost investiţi nişte bani şi ar însemna o cheltuială făcută încă o dată. În plus nici nu este prioritară. Nu avem spaţii de repetiţie, orchestra nu are un spaţiu unde să repete, nu sunt spaţii suficiente pentru birouri, în general clădirea, deşi pare impozantă, nu are suficient spaţiu pentru activitatea pe care o avem, activitate care s-a extins foarte mult. Avem acest studio de operă care funcţionează foarte bine, am câştigat şi un proiect cu fonduri social europene care se va dezvolta de-a lungul a trei ani de zile în care avem parteneri Academia La Scala. Asta înseamnă o activitate în paralel cu cea obişnuită a Operei şi nu o să avem unde să ne desfăşurăm decât dacă ne închiriem un spaţiu în altă parte. Lăsând la o parte că avem mari probleme cu cazarea artiştilor noştri cât şi a celor invitaţi. Sunt activităţi care nu mai sunt la nivelul anului 1953. Avem altă tehnologie, ca să aduc în discuţie numai necesităţile deosebite ale scenei.

Odată cu încheierea acestei renovări a scenei şi a lucrărilor la acustica sălii principale de concerte cam cât vă veţi apropia de nivelul unei Opere de nivel internaţional?

Foarte puţin, dacă ne comparăm cu Opera din Oslo, dată în funcţiune în aprilie 2008 sau cu cea din Copenhaga. În primul rând trebuie să fim conştienţi că o altă clădire pentru Operă nu se va construi niciodată. Acum avem şansa unică de a se face nişte modernizări şi adaptări care să ne aducă la un stadiu cât de cât decent. Nu vom putea visa la exemplele amintite, dar până şi un teatru cum este Covent Garden, Opera din Barcelona sau Fenice (nr: Opera din Veneţia), care au funcţionat în clădiri vechi, improprii funcţionalităţii zilelor noastre, s-au reconstruit sau au fost renovate. Au fost aduse la o tehnologie modernă pentru că astăzi concurăm cu televiziunea, cu internetul, cu mijloacele astea tehnico-vizuale fantastice. Şi nu le putem face faţă cu decoruri de mucava şi pictură trompe l'oeil cum se făcea la începutul secolului 20. Acesta este momentul în care se poate face aşa ceva şi le vom face pe cât posibil în avantajul nostru, al tuturor celor care ne desfăşurăm pe scena Operei, pentru că din spectacolele care se fac acolo ne luăm noi banii. Aceasta este activitatea noastră în ultimă instanţă. Lucrările vor continua şi după cele şase luni de zile, dar fără a ne mai perturba activitatea obişnuită.

Este clar, operă fără fast nu se poate face. De aceea vă întreb despre sursele de finanţare independente. Sunt dificil de accesat ?

De la bun început am spus că Opera are nevoie de lux, că Opera este lux. Bineînţeles că pe timpul ăsta de criza este aberant să batem la uşa Ministerului şi să le spunem că noi avem nevoie de lux. Lăsând la o parte faptul că în România cultura rămâne Cenuşăreasă. Şi atunci singura soluţie este atragerea de fonduri alternative. Soluţii există. În primul rând aceste proiecte europene, cum este acest proiect de anvergură pe care l-am câştigat, proiectul "Formare profesională specifică în cadrul Studioului Experimental de Operă şi Balet pentru meserii de scenă şi abilităţi de management cultural în domeniul artelor spectacolului - studiOpera", din care în primul rând câştigul uman este extraordinar, pentru că reprofesionalizarea meseriilor de teatru şi de operă în special înseamnă enorm pentru profesioniştii care lucrează în aceste domenii. Sunt enorm de multe meserii care stau în compoziţia realizării unui spectacol, care nu se învaţă nicăieri, în nici o şcoală profesională, doar din experienţă. Or, teatrul nu are timp să crească profesionişti pe care mai apoi să-i folosească. De aceea, prin intermediul acestui proiect intervine o zonă de şcolarizare şi şansa de a instaura o academie pornind de la modelul Academiei La Sacala.
Aşa cum există acest proiect, există o mulţime de alte proiecte culturale, care reprezintă numai o parte din aceste fonduri alternative. Bineînţeles, mai sunt şi sponsorii. Dar este foarte greu să obţii astfel de fonduri, pentru că sponsorii nu sunt interesaţi să participe până când legea sponsorizării nu va fi schimbată. Vor exista nişte sponsorizări destul de mărunte din partea unor iubitori de operă, dar sponsorizări masive aşa cum are nevoie opera, nu vor veni. Nu ne facem iluzii, dar asta nu înseamnă că nu vom merge din uşă în uşă ca să cerem. Nu trebuie să ne fie ruşine să stăm cu mâna întinsă pentru că în ultimă instanţă ceea ce cerem, cerem într-un scop nobil şi important. Şi va trebui să o facem, pentru că şi perspectiva anului 2010 ne arată clar că nu ne putem baza numai pe subvenţia din partea Ministerului Culturii.

Privind retrospectiv, cum s-a reflectat criza financiară în activitatea Operei pe parcursul acestui an?

Activitatea a fost afectată, dar am reuşit să facem cam tot ceea ce ne-am propus. Ne-am şi orientat pe parcurs şi am virat când am simţit că se strânge şurubul, dar pe de-o parte o mare surpriză au fost sălile pline. Oamenii au nevoie de spectacol în priză directă. Poate că sunt sătui de spectacolul politic sau de cel televiziv, nu ştiu, dar cert este că au venit în mare măsură. Aşa că la rândul nostru suntem obligaţi faţă de ei în ceea ce priveşte calitatea spectacolelor pentru a nu-i dezamăgi mai ales în aceste momente. Am avut, normal, perioade în care ne-am temut că nu ne vom îndeplini toate proiectele. Inclusiv premiera cu "Hansel şi Gretel". Nu am avut certitudinea că o vom face decât la finalul lui septembrie.

O instituţie culturală a secolului 21 are nevoie de un manager şi în acelaşi timp de un om de cultură. În ce măsură credeţi că reuşiţi să vă achitaţi de ambele cerinţe? Cu atât mai mult cu cât aveţi în subordine peste 600 de angajaţi cu care trebuie să rezonaţi. Iar acest lucru nu s-a întâmplat întotdeauna.

Mă străduiesc să le îndeplinesc pe ambele. Există frecuşuri, este inevitabil, dar multe dintre ele sunt şi făcute. Pentru că cineva care se bate să facă ceva este privit întotdeauna cu ochi strâmbi. Avem noi talentul acesta. Dar este o chestie umană valabilă peste tot. Îmi este greu să apreciez cât de mult am reuşit să fiu manager şi om de cultură. Cultura mă ajută să descopăr care este drumul pe care trebuie să-l urmez, managementul este o ambiţie şi ştiinţa de a şti să te ţii strict de ceea ce ţi-ai propus. Atâta timp cât există un proiect de management pe care l-am prezentat la concurs şi a fost aprobat, fiind anual verificat de forul tutelar, iar eu mă ţin strict de acest drum pe care l-am propus, înseamnă că sunt pe calea cea bună. Avantajul meu este că Opera Naţională este membră a Operei Europa, o asociaţie a tuturor Operelor de pe teritoriul Europei şi Americii, iar în conferinţele anuale la care luăm parte am ocazia să-mi verific abordarea managerială. Sunt în acord cu vederile europene generale care circulă în toate teatrele. Bineînţeles că există diferenţe ce ţin de zona geografică, de mentalitate şi aşa mai departe.

Aţi reuşit să implementaţi cu succes şi în instituţia pe care o conduceţi sisteme care funcţionează foarte bine în afară, aşa cum vă propuneaţi la începutul mandatului?

În primul rând, experienţa teatrelor vest europene a fost una neîntreruptă de comunism şi nu au suferit de alterarea mentalităţii. Şi atunci soluţiile lor sunt acelea pe care le putem adapta la situaţia noastră actuală. Nu le putem lua ca model şi transpune în mod direct la noi, trebuie să ne inspirăm din experienţa lor şi să adaptăm ceea ce este bun. Acest lucru nu se poate face de azi pe mâine, ci treptat. De exemplu, funcţionează foarte bine programarea spectacolelor în aşa fel încât să obţii garanţia participării invitaţilor la aceste spectacole, din punct de vedere artistic. Dar acest lucru te obligă la o programare în avans a spectacolelor, pentru că acestea se fac cu cel puţin un an, doi, trei înainte. Or, pentru a intra în acest circuit general trebuie să ajungi să ştii să programezi şi să te ţii de aceste programări. Bineînţeles, noi am ajuns la un moment dat la acest stil de a programa, dar când situaţia de criză s-a accentuat foarte mult, mai ales de când a început stagiunea actuală, ne-a făcut să nu mai putem respecta această programare. Şi am schimbat-o în ultimul moment. Şi aceasta este una dintre experienţele pe care le-am adaptat la situaţia noastră.

Unul dintre aceste instrumente de lucru moderne este şi departamentul de comunicare şi imagine pe care l-aţi înfiinţat la scurt timp după numirea dvs ca director. De-a lungul mandatului dvs au fost destul de numeroase momentele sensibile în care a fost nevoie de intervenţia acestui departament. Credeţi că şi-a atins scopul pentru care a fost creat?

Este o idee a mea de a face un departament specializat în cadrul instituţiei, deşi poate că ar fi fost mai simplu să apelăm la o firmă externalizată, dar care ne-ar fi costat de cel puţin zece ori mai mult. Încet, încet îşi îndeplineşte scopul şi până la urmă din greşeli se învaţă. Deja cred eu că a capătat experienţă tocmai din aceste evenimente mai puţin plăcute. De abia de acum încolo putem să zicem că acest departament este constituit şi funcţionează la parametrii la care a fost constituit iniţial.

Mandatul dvs. se va încheia în primăvara lui 2011, când se vor împlini cei cinci ani de mandat. La acest moment puteţi să spuneţi că aţi scăpat de "blestemul lui Ludovic Spiess", sintagmă folosită la momentul demiterii fostului director şi numirii dvs la conducerea Operei?

Spiess a fost un personaj controversat şi contestat şi cred că sintagma este un pic exagerată. El a fost un tip foarte dur şi, în general, a fi managerul unei instituţii de acest calibru se poate face numai cu o anumită duritate. Teatrul nu se face cu democraţie, ci cu despotism şi militărie. Democraţia într-un teatru strică şi nu duce decât la anarhie.

Vă reproşaţi ceva în comunicarea şi colaborarea cu angajaţii dvs? Ar fi existat şi alte căi de a evita sau a media conflictele iscate de-a lungul timpului ?

Dacă este să-mi reproşez ceva este tocmai blândeţea ieşită din comun şi pacifismul cu care am încercat să rezolv lucrurile. Cine spune că sunt despotic nu ştie ce zice. Foarte mulţi dintre cei care au auzit acest lucru despre mine au râs de s-au prăpădit. Orice se poate spune despre mine, dar nu că sunt despotic. Niciodată nu am bătut cu pumnul în masă, şi atunci când am vrut să-mi impun punctul de vedere am făcut-o cât se poate de diplomatic şi pe căi cât se poate de blânde. Nu cu forţa. Dar poate că ar fi trebuit să fac tocmai acest lucru. Nu am fost, probabil, suficient de dur atunci când am luat o decizie. Pentru că niciodată nu am luat deciziile de unul singur, ci am cerut sfatul tuturor înainte. Într-un mod cât se poate de democratic. Şi nu e bine, pentru că atunci când ceri sfatul tuturor se creează două sute şi ceva de păreri din care nu poţi să scoţi o esenţă. Pentru că din păcate, fac o parafrază, grecii glumesc între ei şi spun: unde este un grec se naşte filozofia, unde sunt doi se creează cearta, unde sunt trei deja devine politică. Cam aşa este şi la noi, poate chiar mai rău, şi atunci când ceri părerea tuturor nu ajungi să rezolvi acea problemă.

Credeţi că o parte din aceste probleme au apărut şi ca o urmare a încercării de schimba mentalităţi?

Faptul că îi obligi pe oameni să-şi schimbe gândirea, obiceiurile pe care şi le-au format, rutina care s-a împământenit şi i-a adus la rugină, cred că aceasta este de fapt şi principala problemă. Ori tocmai acest lucru trebuie făcut. Dincolo de aceste mentalităţi care trebuie schimbate, întâlneşti şi o anumită comoditate. În general se foloseşte fraza "şi-am făcut 20 de ani de zile". Foarte bine, 20 de ani de zile ai făcut prost, acum e timpul să faci cum trebuie, să schimbi felul de a face. Pentru că toţi evoluăm, societatea evoluează, mentalitatea, vrem nu vrem, evoluează şi trebuie să ne adaptăm. Nu mai putem să gândim ca acum 20 de ani sau ca acum zece ani. Suntem obligaţi să o facem. Or, din păcate, într-o instituţie bugetară există această concepţie de a sta pe loc, liniştit, comod, de a te transforma într-un robot care face gesturi automate, zilnic acelaşi lucru între aceleaşi ore. Suntem totuşi o instituţie creativă, de spectacol, suntem artişti şi suntem datori să fim în pas cu schimbările.

Un lucru bun ar fi că la nivel de voci Opera stă încă destul de bine.

Este foarte adevărat, şi din acest punct de vedere venirea tineretului este un stimulent şi de aceea pentru mine este o preocupare permanentă încurajarea lor.

Şcoala românească mai dă voci?

Şcoala românească există şi chiar dacă nu-şi mai poate îndeplini pe deplin menirea, tineri talentaţi avem. Românul este talentat în general. Şi încă mai există mulţi tineri care îşi îndreaptă paşii către această meserie. De aceea noi suntem datori să avem grijă de ei. De o parte există mult voci care spun că noi suntem instituţie de spectacol şi nu avem timp să creştem copii, dar pe de altă parte dacă noi nu ne rupem din timp să facem acest lucru îi vor creşte alţii şi îi vom pierde. Şi atunci trebuie să ne luăm din acest timp şi să-i creştem în paralel cu activitatea obişnuită. Pentru că va sosi şi momentul în care vom fi mândri de ei şi ne vom bate cu pumnii în piept pentru că au fost produsul şcolii nostre.

De-a lungul mandatului dvs s-au schimbat mai mulţi miniştrii ai Culturii, începând cu Mona Muscă, Adrian Iorgulescu şi domnul Paleologu. O să-l prindeţi şi pe cel de-al patrulea. Cum aţi perceput aceste schimbări? S-a simţit o evoluţie în colaborarea cu Ministerul, s-a stagnat, aţi avut parte de sprijin, se putea face mai mult?

Cred că am fost norocos pentru că am avut o perioadă în care Ministerul a înţeles necesitatea unei astfel de instituţii cum este Opera şi ne-a ajutat foarte mult până când a intervenit criza financiară. Când a intervenit criza, oricine ar fi vrut să ne sprijine s-ar fi lovit de probleme, pentru că nu este suficientă bunăvoinţa. Este clar că se poate face mult mai mult, numai că este foarte greu, mai ales în acest moment. Este foarte bine că Ministerul a implementat această autonomie şi că este prezent doar la nivel de monitorizare, lăsând totuşi Opera să decidă singură direcţia în care se dezvoltă. Ceea ce se întâmplă, bineînţeles, printr-un plan general acceptat. Pe lângă asta există şi independenţă politică şi neimplicarea sub nici o formă a unei instituţii culturale în politic, echidistanţă pe care eu personal am urmărit-o. Mi se pare că teritoriul pe care îl avem este unul universal valabil din toate punctele de vedere, un loc în care diversele provenienţe politice ar putea să găsească acea zonă comună în care să se împace şi să găsească o beatitudine. Este de datoria noastră ca instituţie de cultură să păstrăm această echidistanţă faţă de ceea ce înseamnă politică. Politica trebuie să facă în aşa fel încât să susţină cultura indiferent dacă este vorba de stânga, de dreapta, de mijloc, de extreme, nu contează. Cultura se face cu bani şi dacă acel politic ştie să facă rost de bani, este suficient.

Să presupunem că vi se va oferi şansa unui nou mandat. Vă doriţi să continuaţi? Sau tânjiţi să vă dedicaţi mai mult actului creativ, care a trecut în plan secund în momentul asumării funcţiei de director?

Tocmai faptul că în toţi aceşti ani m-am îndepărtat foarte mult de meserie şi nu mi-am putut permite luxul să-mi profesez meseria mă face să-mi doresc mai mult timp liber pentru a mă putea dedica ei. Atât a conduce o instituţie cât şi actul de creaţie reprezintă două activităţi extrem de posesive. Nu m-am gândit şi nu mi-am pus această problemă, dar sper ca până la sfârşitul mandatului să termin tot ce mi-am propus şi într-un mod cât se poate de corect. În cinci ani nu poţi să transformi foarte mult, dar sunt mulţumit că am sădit sămânţa. Urmează ca cei care vor veni după mine să aibă grijă de această sămânţă, ca să şi culeagă roade. Cred că este important cum se sădeşte această sămânţă. Eu am conştiinţa împăcată că am sădit aşa cum trebuie. Rămâne să vedem ce se va întâmpla pe mai departe.

Sunteţi reticent în a vă pronunţa gândindu-vă şi la scandalurile presărate de-a lungul acestui mandat?

Bineînţeles, pentru că intenţiile mele au fost dintre cele mai nobile, dar din păcate nu au fost înţelese la întreaga lor capacitate. Mai ales că aceste lucruri le faci nu doar pentru a-ţi face datoria, ci şi pentru a mulţumi nişte oameni.