Donna Alba a dispărut o dată cu mătasea...

Gib Mihăescu, scriitor cu aură romantică, fie şi pentru că viaţa i s-a sfârşit mult prea devreme, la 41 de ani, a lăsat literaturii române romane al căror far­mec a rămas mereu acelaşi, traversând epocile până în zilele noastre. Despre lumea lui Gib Mihăescu şi despre mi­nunata lui "Donna Alba", criticul literar Elena Zaharia Filipaş ne-a dezvăluit mici secrete şi multe gânduri...


● Jurnalul Naţional: Vă amintiţi prima dumneavoastră întâlnire cu scriitura lui Gib Mihăescu şi cu romanul "Donna Alba"?
● Elena Zaharia Filipaş: Gib Mihăescu nu este un autor din programa şcolară, deci nu prea aş fi avut cum să-l citesc în liceu, iar când eram studentă cu atât mai puţin... Puţini autori din perioada interbelică intraseră în programă, din motive de ideologie comunistă... Oricum, Gib, cu obsesiile lui şi cu literatura lui intimistă, nu avea cum să fie pe placul canonului comunist. L-am cunoscut pe Gib, ca scriitor, destul de târziu, când eram deja asistentă. Am făcut un curs cu profesorul Crohmălniceanu, iar el îl preda pe Gib. "Donna Alba" e o carte pe care am citit-o, aşadar, în tinereţe, dar nu profesional... Atunci când m-am apucat să-l citesc pe Gib integral am ajuns şi la acest roman care, vă mărturisesc că întâi şi-ntâi m-a intrigat prin titlu. Am avut senzaţia unui exotism, am crezut că este o denumire italiană sau spaniolă. Dar după aceea am văzut că chiar autorul în roman explică faptul că i-ar fi plăcut lui această sonoritate... În fond, numele acesta este un răsfăţ... Care nu se justifică în roman. A vrut el să-i dea un apelativ, ceva mai sonor... Şi, într-adevăr, pentru titlu e bun. Numele e frapant. Şi Alba, ca prenume, e destul de rar, trimite în general la Spania, de-aia şi cititorul e tentat să creadă că este o carte exotică, în orice caz ceva ce nu e din perimetrul spaţiului românesc.


● Ce farmec mai are astăzi un roman ca "Donna Alba"?
● E un roman care se citeşte uşor şi cu plăcere. În orice epocă. Nu datează. Nu este un roman vetust. Totuşi, acţiunea e aproape de momentul nostru şi acea intrigă poliţistă, cu un aer negru cumva, de roman de mistere, este destul de agreabilă. Deci eu cred că cititorul de azi, ca şi cel din interbelic, contemporan cu Gib, va fi de la început captat de această intrigă. E un roman de dragoste, în cheie masculină, cum sunt majoritatea romanelor de dragoste, o confesiune subiectivă a unui individ de extracţie joasă, de origine plebee, care aspiră la un model feminin foarte înalt. Iar cititorul cred că se va gândi, cum s-au gândit şi criticii, la Stendhal. La "Roşu şi negru". Pentru că Julien Sorel este pentru noi modelul acesta al tânărului nu neapărat arivist, în sensul comun, ci arivist prin iubire, îndrăgostit de o femeie dintr-o clasă superioară, pe care aspiră s-o cucerească şi în acelaşi timp să cucerească şi această clasă. Cititorul mai cult ar putea să-şi amintească faptul că acelaşi Stendhal a scris şi un tratat, "Le traite de l'amour", în care apare, ca una dintre formele crista­lizării erosului, vanitatea. Amorul-vanitate. Ei bine, un asemenea tip de amor descrie Gib Mihăescu. Amorul însoţit cu orgoliul, cu vanitatea de a cuceri o femeie foarte frumoasă, o femeie cu un ascendent, frumuseţe, avere, vanitate, inaccesibilitate. Şi bărbatul nu speră sau nu visează numai la o pasiune, ci visează la mult mai mult, la satisfacerea vanităţii lui de a fi ales în cele din urmă de această doamnă.


● Ce loc ocupă Gib Mihăescu în literatura română?
● Nu este un autor de prim rang, este un scriitor de raft al doilea, cum se spune. Din păcate, puţin citit astăzi. Dar, să fim drepţi, asta şi pentru că se citeşte puţin astăzi. A scăzut interesul pentru lectură. Dar pentru că el scrie romane în primul rând, romane de dragoste, cu problema­tică erotică şi a feminităţii, are o anumită efervescenţă în stil, o forţă anume, e un analist foarte bun. Pe de o parte, nivelul acesta al conştientizării erosului, dar, mai ales, după modelul şi sub influenţa scriitorilor ruşi, el sondează subconştientul, matricea abisală a obsesiilor, ceea ce este deosebit şi-i dă o anumită modernitate. Cred că merită să fie citit.


● Aţi vorbit de influenţele scriitorilor ruşi. Cât de original este Gib Mihăescu?
● Întrebarea e binevenită. Cu atât mai mult cu cât el a ţinut să aibă ca emblemă "Rusoaica", unde discută pe larg modelul femeii ruse, dar nu cea din realitate, ci femeia din romanele ruseşti, adică eroinele din romanele lui Dostoievski, eroinele lui Turgheniev sau ale lui Tolstoi... Nu este deloc tributar modelelor. Ia de acolo o idee, e fascinat de enigma femeii ruse - şi când spun femeia rusă mă gândesc neapărat la aristocrată, la o femeie care are şi misterul rasei slave - dar, în realitate, el păstrează o formă de distanţare. Eu am observat că în "Donna Alba" chiar se distanţează polemic de Dostoievski când citează el la un moment dat o scenă a lui unde eroul, respins de o iubită inaccesibilă, se sinucide. Mihai Aspru comentează sever secvenţa şi ia distanţă. E evident că el nu era pregătit să se sinucidă. Până la urmă cucerirea lui se dovedeşte o posesiune brutală şi chiar e dezamăgit că Alba nu e ce visa el şi i se pare în final chiar o femeie comună. El nu are sufletul abisal al eroilor ruşi şi nu se sinucide, ba chiar aş spune că, din punctul ăsta de vedere, îi dă o lecţie de superioritate soţul Albei, care se omoară din dragoste pentru ea. El este, mai degrabă, eroul dostoievskian.
● S-a vorbit adesea despre "idealul feminin" în romanele lui Gib Mihăescu. L-a urmărit ca să-l descopere, să-l înţeleagă, să i se lase cucerit sau ca să-i ucidă misterul?
● Orice mister, ca să rămână mister, este interesant câtă vreme se transcrie căutarea lui. Finalitatea e întotdeauna sfârşitul unei intrigi bazate pe acest mister feminin. Oricum, el ucide misterul Donnei Alba, pentru că descoperă că se iluzionase, că iubirea lui fusese ceva abstract. Cred că aţi observat că nici măcar nu ştia cum arată Donna Alba. Zice întâi că e brună, pe urmă că ar fi şaten-roşcată, iar la sfârşit descoperă că era aproape blondă. Deci el n-o văzuse cu ade­vărat, mai exact o fixase într-o ima­gi­ne... Până la urmă misterul este ucis, dar finalul este surprinzător, pentru că are o notă de ironie, de inteligenţă, când Alba îi apare în ultima scenă, îmbrăcată în vălurile acelea de doliu, foarte frumoase, îl priveşte, zice el, ucigător, ca şi când ar fi şi el ucis pe listă. Deja doi bărbaţi fuse­seră ucişi de acest amor. Apare ca un fel de femeie fatală care îi ucide pe bărbaţi. Dar, cum spune şi Călinescu în "Enigma Otiliei", misterul e mai mult în ochii bărbatului care vede şi nu cunoaşte femeia, decât în realitatea femeii.


● Cât din biografia lui Gib Mihăescu se regăseşte în cărţile lui?
● Nu sunt romane biografice. Din câte ştiu eu, foarte puţin. El nu este ca Holban, un autor care transcrie propriile experienţe. Biografii lui Gib Mihăescu nu au găsit aceste personaje în viaţa lui. Se şi vede că sunt nişte constructe. Nu aparţin unei tipologii realiste.


● Cât de departe este astăzi idealul feminin al Donnei Alba?
● E foarte departe, pentru că, vedeţi, epoca învăluia femeia... Vestimentaţia, în primul rând, era, cum ştiţi, extrem de austeră, în sensul că trupul femeii apărea foarte acoperit. Ne aflăm într-o perioadă în care abia se scurtaseră fustele şi feminitatea pielii abia se vedea puţin la un decolteu sau la gleznă. Astăzi nu ne putem imagina o Donna Alba cu blugi... Personajul a dispărut o dată cu epoca. Eu am zis că e chiar un personaj retro. Poate de asta ne şi place. În sensul că seamănă cu vampele, cu femeile fatale din anii '30... Alba apare întotdeauna îmbrăcată elegant, este un model al eleganţei feminine. Astăzi, femeia obişnuită nu cred că mai aspiră la eleganţă sau tipul ei de eleganţă e unul foarte comun. Era o diferen­ţă mare între, să zicem, femeia simplă, săracă, obişnuită, şi aceste doamne îmbrăcate în văluri, mătăsuri... A dispărut şi mătasea. Aş spune că, o dată cu dispariţia mătăsii din vestimentaţia noastră, a dispărut acest tip de femeie.


● Ce v-a fermecat pe dumneavoastră cel mai mult la roman?
● Mărturisesc că nu sunt o mare admiratoare a lui Gib Mihăescu. Sunt mai degrabă atrasă de Camil Petrescu... Pe Gib l-am citit cu amuzament, pentru că mi-a plăcut tehnica lui. El este foarte abil în construirea unei intrigi destul de complicate, dar care în acelaşi timp se înţelege. Felul în care pe un fir epic foarte simplu el construieşte şi o intrigă detectivistă. Mi s-a părut ingenios jocul acesta, foarte interesante personajele secundare. E o faună întregă, bine conturată, multe femei care trec prin viaţa eroului, scenele erotice sunt bine scrise. Şi prin asta cred că este mai aproape de contemporaneitate decât alţi autori, mai pudici, din epoca lui. Din acest punct de vedere, el este un scriitor mai modern, care îndrăzneşte să fixeze scene îndrăzneţe din viaţa eroului, care nu este deloc un auster, chiar dacă era îndrăgostit de o femeie inaccesibilă. Nu era câtuşi de puţin fidel imaginii ei. Asta mi-a plăcut, deci... Tehnica de acumulare a detaliilor şi galeria personajelor secundare foarte bine conturate. Se vede că este un scriitor de talent. În "Donna Alba" nu există un balast propriu-zis, e un roman rotund, bine făcut. Sigur că poate nu pe gustul tuturor, dar un roman care poate fi citit... într-o cheie uşor retro, cum spuneam.


● Ce i-aţi reproşa lui Gib Mihăescu?
● Mi se pare că are o schemă psihologică, mentală, destul de simplă. I-aş reproşa această tendiţă spre "macho". Eroii lui, Mihai Aspru în cazul acesta, nu sunt personaje verosimile în totalitate. El a construit un tip care e departe de cel al personajelor din romanele lui Camil Petrescu sau Holban - adică intelectualul complex, timid, frustrat -, ci, mai degrabă, eroul lui aparţine unei galerii opuse, bărbatul viril, tipul sportivului, tipul militarului, fără complexe, fără frustrări. Or, nu se potriveşte foarte bine natura acestui personaj cu cei zece ani de aşteptare... Asta o face un om delicat, un om complex, măcinat de îndoieli, de inhibiţii. Eroul lui n-are nici un fel de inhibiţii. Mihai Aspru este un cuceritor, un Don Juan fără probleme şi de aceea există un decalaj între turnura dramei lui, pe care
i-o atribuie autorul, şi realitatea psiholo­gică a personajului. Asta i-aş reproşa...