Gheorghe Dinică: "Am fost boem şi am trăit frumos"

de Maria Sârbu | 29 Dec 2008 • 00:00

Un actor plin de nobleţe. Păşeşte cu eleganţă pe parcursul său artistic început de aproape o jumătate de veac. Lasă la vedere un calm de invidiat, dar care maschează o continuă combustie interioară. I s-a spus "Histrion de cursă lungă", acesta fiind şi titlul cărţii pe care a scris-o despre Gheorghe Dinică criticul Constantin Paraschivescu, carte editată în 2002 în seria "Galeria teatrului românesc" a revistei Teatrul azi.

Mulţi se întreabă ce alchimist i-a pregătit elixirul din care a sorbit, menţinându-şi vivacitatea în realizarea zecilor de personaje cu partituri dintre cele mai complexe. Inepuizabil pe scenă şi pe platou. Imprevizibil la începutul fiecărui rol. Desăvârşit la finalul oricărei creaţii de care este responsabil. Cred că aşa a fost întotdeauna artistul Gheorghe Dinică: un om responsabil de soarta "oamenilor" pe care i-a zămislit; un om care a ştiut să iubească şi care s-a lăsat iubit; un om care uită de sine în detrimentul personajelor trăite pe drumul fatalităţii.

S-a născut la 1 ianuarie. Într-un cartier din Bucureşti venea pe lume acum 75 de ani Gheorghe Dinică, cel care a trăit şi trăieşte întru bucuria împlinirii – a sufletului şi a publicului. Crescând s-a dat pe mâna destinului, care l-a împins în mrejele forfotei destinelor, rămânând "izolat" de libertate pe acest palier pentru totdeauna. De încearcă să evadeze, palierul se cutremură...

Jurnalul Naţional: Cei 75 de ani vă prind, maestre, pe platou, unde realizaţi un personaj pitoresc – bulibaşa Aurică Fieraru. Cum a fost drumul pe care aţi lăsat cele peste 90 de roluri zămislite în lungmetraje şi alte 30 în filme de televiziune în cei 45 de ani de carieră cinematografică? Cum s-a desenat traiectoria de la "Străinul" la telenovela "Regina", la care lucraţi acum?

Gheorghe Dinică: A fost un drum frumos şi, dacă ar trebui să o iau de la capăt, aş face asta din nou fără să stau pe gânduri. Am cunoscut de-a lungul carierei mele oameni care m-au îmbogăţit, care mi-au devenit apoi prieteni (Ştefan Iordache, Ilarion Ciobanu, Mircea Veroiu, Dina Cocea etc.). Am avut norocul să joc în filme de succes în anii de aur ai cinematografiei româneşti, anii ’60-’70, alături de actori şi regizori de marcă. Am fost boem, am trăit frumos, am jucat cu pasiune în faţa spectatorilor şi a camerei de luat vederi. Acum joc un rol, care îmi place foarte mult, în telenovela "Regina", un rol de ţigan pe care nu l-am mai jucat până acum, un Aurică Fieraru pe care cei de Acasă îl îndrăgesc.

Activitatea teatrală pe scena profesionistă aţi început-o o dată cu terminarea facultăţii, în 1961. Aţi fost fidel scenei până de curând, creând vreo 40 de personaje. Cum raportaţi teatrul la film?

Sunt două lucruri diferite, dar pe care trebuie să le faci ca să fii un actor complet. Scena unui teatru scoate dintr-un actor ce este mai bun, îl face să uite de trac, de emoţii, să-şi dorească să ajungă la sufletul spectatorului, să îi vadă reacţia imediată. Teatrul înseamnă emoţie imediată, pe când la film e altceva. Reacţia publicului vine la mult timp după ce tu ţi-ai terminat munca, abia când filmul rulează în cinematograf. În film ai timp să corectezi, să reiei, pe când în teatru eşti bun sau nu, pe moment! În film, dacă eşti răcit sau îţi e rău, e mai simplu să disimulezi, mai tragi o dublă, pe când pe scena teatrului nu trebuie să se vadă nimic, pentru că, din sală, mii de perechi de ochi îţi urmăresc fiecare reacţie, fiecare grimasă.

Succesul cinematografic pe care l-aţi înregistrat ar fi fost acelaşi, dacă nu făceaţi teatru?

Categoric nu!

Cum sunt, în viziunea dumneavoastră, cele două arte astăzi, în comparaţie cu ceea ce aţi cunoscut şi aţi simţit în această nobilă meserie?
Mi se pare că atât teatrul, cât şi filmul au pierdut din savoare în ultimii ani. Mi se pare că filmele făcute în ultimi ani sunt triste, cenuşii. Greu am găsit un film românesc care să mă facă să zâmbesc.

Aţi jucat cu mari actori. Aţi avut alături pe scenă şi mulţi interpreţi foarte tineri. Există astăzi o continuitate a generaţiilor "călite" înainte de 1989, care au ţinut flacăra aprinsă pe scenă?

România are foarte mulţi actori buni. Pentru că nativ suntem un popor care ştie să "joace". Şi cei care au profesat înainte de 1989, dar şi cei care au ieşit de pe băncile şcolii după Revoluţie au har, au talent, sunt buni.

Cum v-aţi descrie viaţa în teatru? Dar cea din film?

O viaţă de artist. Cu boemii, tristeţi, bucurii, aplauze, urale, roluri negative interpretate cu mare plăcere, roluri pozitive puţine, dar bune, personaje care mi-au rămas în suflet, bucuria pe care mi-o dă recunoaşterea meritelor, zâmbetul de pe faţa celor care mă salută pe stradă, linişte sufletească, prieteni de-o viaţă, o soţie întelegătoare. Şi lista ar putea continua la infinit.

Aţi şi cântat, înregistrând discuri. E şi aceasta o vocaţie sau e plăcere?

Mai degrabă o plăcere. Pe care am descoperit-o în timp ce o ascultam pe Maria Tănase şi pe toţi marii lăutari ai României. O plăcere care ţine o viaţă.

Ce-a fost "epoca" Şarpele Roşu pentru dumneavoastră, pentru artiştii care veneau acolo?

Nişte vremuri minunate, boeme. Imediat după Revoluţie ne întâlneam toţi la Şarpele Roşu: actori, pictori, cântăreţi. Era un loc de relaxare, de schimb de idei, un loc minunat.

Aţi fost premiat pentru unele roluri, dar a venit şi răsplata materială care aţi meritat-o pentru această muncă titanică?

Nu. Material nu am câştigat decât din munca mea, din rolurile mele. Dar m-am obişnuit cu asta. La un moment dat am primit o diplomă, cred că de la Preşedinţie, şi cel care a venit să mi-o înmâneze mi-a spus cu zâmbetul pe buze că ar trebui să fiu mulţumit, pentru că, deşi acum nu primesc decât o hârtie, când o să mor o să fiu înmormântat cu fanfară. Din păcate, deşi macabră, gluma lui e cât se poate de reală. Dar eu sunt mulţumit, pentru că aprecierea oamenilor face mai mult decât toţi banii.

Au existat roluri foarte dragi dumneavoastră, personaje pe care le-aţi întruchipat şi de care v-aţi despărţit greu?

Multe, foarte multe. Fiecare personaj pe care-l intepretezi îţi rămâne în suflet, mai mult sau mai puţin. Paraipan a fost un personaj pe care l-am îndrăgit de la prima lectură a scenariului. Îmi este drag în egală măsură şi Aurică Fieraru pentru calmul şi blândeţea lui şi o să-mi fie dor de el când ne vom despărţi.