În amintirea moncherului...

Sunt tot mai puţini cei care l-au cunoscut personal pe Marin Preda. Unul dintre confraţii săi, scriitorul Mircea Micu, îşi amin­teşte cu drag şi uneori cu umor despre minunata peri­oadă boemă petrecută la Mogoşoaia - şi nu numai - în compania "monşerului"...

"L-am întâlnit prima dată pe holul Uniunii Scriitorilor de la Şosea", îşi începe povestea care n-a fost poveste Mircea Micu.
"Se privea în oglinzile mari şi-şi aranja, cu atenţie, părul într-o frizură a la Cicero, care-i masca într-un fel începutul cheliei. Era o anumită cochetărie în ritualul acela ciudat, în felul în care-şi aranja părul în oglindă, în minuţia cu care-şi studia întreaga ţinută, trăgându-şi marginile hainei, cu gesturi scurte, aşa cum fac soldaţii înainte de a se prezenta în faţa superiorului. Stăteam în partea opusă a holului şi nu avea cum să mă vadă. După aceea s-a mai privit o dată în oglinzile mari, s-a îndreptat decis spre cabinetul preşedintelui care, pe atunci, era Zaharia Stancu. După doi ani l-am revăzut la Mogoşoaia, într-o seară, când venise să se instaleze şi-şi adusese o parte din lucruri. Alesese camera numărul şase, una dintre cele mai bune, cu ferestrele dând spre imensul parc secular al familiei Bibescu, în care, de obicei, stătea Fănuş Neagu.


FAIMOASA CAMERĂ NR. 6
Marin Preda îl abordase cu ceva timp în urmă la Sinaia, tratând «cedarea» temporară a camerei contra unei sticle de whisky. Sticla s-a consumat la Sinaia în doi, şi acum, moncherul, cum îi zicea toată lumea, venise să-şi ocupe camera arvunită.

Atunci mi l-a prezentat Fănuş Neagu şi moncherul mi-a întins o mână moale, leneşă şi fără vlagă, cu un gest uşor distant, mă­su­rându-mă o fracţiune de secundă prin ochelarii cu multe di­optrii. Sunt convins că, pe moment, nici nu-mi reţinuse numele.

Era îmbrăcat corect, într-un costum gri, bine croit, cu cămaşă albă şi cravată în dungi. Nu m-a frapat ţinuta lui vestimentară, care de altfel disona cu întreaga lui înfăţişare de ţăran uşor stânjenit de hainele impecabil croite. M-a frapat chipul osos, bărbia voluntară împinsă înainte (mai târziu avea să-şi facă un tic din acest gest) şi cuta dintre sprâncenele stufoase, brăzdându-i fruntea. Administratorul i-a dat cheia însoţindu-l până în cameră. Marin Preda a lipsit o vreme şi, înainte de pleca, cu intenţia de a reveni cu restul bagajelor a doua zi, a intrat în sufragerie, s-a uitat spre masa la care stăteau Fănuş Neagu, Grigore Hagiu, Ion Băieşu şi subsemnatul şi, brusc înveselit, a rostit acea expresie bizară pe care aveam să o aud de mai multe ori după aceea:
«Beţi mă, beliţilor! Beţi, să vă distrugeţi!». După care a ieşit zâmbind amuzat, făcând un gest de salut cu mâna ridicată...

Se destăinuia rar, cu grijă şi control minuţios şi, când o făcea, povestea ca şi cum şi-ar exersa fraza, cu multe amănunte, subliniind scenele cu râsul acela ciudat «he-he-he», un fel de behăit răguşit. L-am auzit povestind aceeaşi întâmplare la diverse intervale de timp. De fiecare dată povestea altfel. Miezul nu era schimbat, dar amănuntele erau total diferite şi pitoreşti.
DISCRET, TACITURN, UN MARE SINGURATIC
Era calculat... Nu dădea bacşiş niciodată şi nu împrumuta bani nimănui.
De câte ori plătea consumaţia, scotea un portmoneu burduşit cu un teanc gros de sute.
Eu şi Mircea Dinescu, când ne aflam în preajmă, ne miram invariabil exclamând: «Moncher, ce de bani, Dumnezeule!». Şi el răspundea tot invariabil, cu un surâs de ţăran şiret, imprimând tonului o gravitate vecină cu nedumerirea. «Ştii, moncher, nu sunt banii mei. Sunt banii lui frate-meu. Pentru lumină, c-a rămas restant...». «Înseamnă că e restant de vreo trei ani», ne miram noi. «Nu ştiu. Habar n-am. Mie mi i-a dat să-i ţin...». Apoi se cufunda în muţenia lui proverbială.
Păstra o discreţie desăvârşită în legătură cu proiectele sau munca sa literară.
Nu se destăinuia nimănui şi nu l-am auzit niciodată vorbind despre ce şi cât scrie.
Scria de obicei noaptea, până spre ziuă, şi-mi amintesc că de câte ori îl întâlneam pe la prânz îl întrebam din politeţe cum merge scrisul, mă privea prin ochelarii cu multe dioptrii, surâdea enigmatic, făcându-se că nu aude...
Se întâmpla să nu vorbească zile întregi cu nimeni. Brusc, apărea aproape de nerecunoscut: cu un aer absent, de somnambul, într-un halat de culoarea vişinei putrede, cu un chip obosit... În asemenea momente, răspundea monosilabic la salut, uneori ne privea fără să ne vadă şi toţi puneam pe seama infatuării această atitudine. Un fel de absenţă, vecină cu levitaţia...
De fapt, nu trufiei sau îngâmfării se datora această absenţă.
El nu ieşise încă din lumea sa... nocturnă, era prizonierul altor oameni, al unor personaje numai de el văzute.
Încă dialoga cu ele, iar ele îl urmăreau ca un cortegiu nevăzut".
Îl întreb pe Mircea Micu ce fel de om era Marin Preda şi-l rog să-mi povestească o întâmplare stranie. Uşor încurcat şi îngân­du­rat, îmi răspunde: "Era aparent rece, reţinut, coborât în sine, un singuratic (Marele singuratic!!!), şi totuşi foarte aproape de realitatea imediată, extrem de practic şi de o sensibilitate abil mascată. L-am surprins odată mângâindu-şi me­zinul, pe Niculaie, alintându-l cu o voce caldă, de nerecunoscut, aproape feminină, mângâindu-l cu gesturi stângace şi rostind aproape şoptit: "Ce faci tu, mă băiatul tatii, mă...". Văzându-mă, şi-a reprimat brusc gesturile duioase şi a rostit ceva de circumstanţă, cu altă voce, cu tonul acela rece, căzând ca un brici peste duioşia clipei. Acesta era Preda în clipele lui de intimitate, atunci când nu se simţea privit şi se manifesta firesc şi uman. Ce fel de om era Ma­rin Preda? Hm... Mulţi s-au prefăcut că-l iubesc. Jebeleanu, de pil­­dă, îl agasa cu apelativul Marinică, tachinându-l şi încercând să-l scoată din muţenia cotidiană. În asemenea momente, armura sa era de nepătruns. Conştient de cât valorează, de travaliul imens pe care îl depunea, ştia bine câtă energie consuma şi la masa de scris, dar şi în lupta pentru supremaţia în literatură, în poziţia socială. Mai ales că el, o vreme, nici nu fu­sese membru de partid. Îşi păstra, cum se spune, "rangul", îşi vindea scump pielea...

Într-o noapte târziu l-am găsit stând posomorât pe terasă, înfundat în scaunul de nuiele, pe jumătate adormit. M-a privit o vreme fără să zică nimic, îi vedeam doar sticlele ochelarilor strălucind intens în lumina piezişă a lunii. Simţeam că s-a întâmplat ceva, era în atitudinea lui o febrilitate ascunsă, o stare de emoţie şi o jenă pe care mi-o transmitea fără să vrea. M-am aşezat alături şi, după o vreme, l-am auzit vorbind înfundat, cu voce străină şi depărtată, nu voalată, ci mai degrabă străină, impersonală: «Moncher, Dos Passos, pot să mă culc în noaptea asta la dumneata?». Am rămas stupefiat, bănuiam că s-a întâmplat ceva. Părea nespus de singur şi jenat de situaţie şi stătea înfundat în scaunul acela, pe terasa pustie. I-am răspuns că poate să doarmă la mine, eu putând înnopta în camera lui Fănuş, care era plecat. «Mulţumesc, moncher, poate că nu va fi cazul, dar mulţumesc...». «Găsiţi cheia sub preş şi în frigider o sticlă cu vin». Dimineaţa am găsit aşternutul nedesfăcut şi am aflat de la paznici că domnul Preda se plimbase toată noaptea. S-a plimbat şi a fumat ţigară de la ţigară.
POVESTE CU PARFUM DE TĂMĂIE
La un an după dispariţia lui, un funcţionar de la Mogoşoaia mi-a relatat următoarele. Atunci când a cazat (ce termen!) pe cineva în camera lui Marin Preda, pe cineva care dorea neapărat să doarmă acolo, pe la ora 3:00 din noapte (ora aproximativă a morţii prozatorului) s-a trezit brusc cu o stare de inexplicabilă nelinişte. În cameră mirosea pătrunzător a tămâie... A deschis geamurile şi uşa, ca să se facă curent, dar zadarnic.
Mirosul acela exhala discret, dar cu impetuozitate de nu se ştie unde... Mirosul acela a dispărut abia când s-au ivit zorile.
Stranie relatare...
Nu s-ar fi cuvenit, oare, ca Marin Preda să aibă o cameră a lui, memorială, la Mogoşoaia, în fosta Casă de Creaţie (de fapt, clădirea pentru angajaţii prinţesei Bibescu) pe care cineva a transformat-o în... hotel?".