Întâia mirare, întâia iubire, la Medeleni...

Trilogia Medelenilor a fost zămislită în spiritul rarefiat şi distins, în ambianţa estetică a Vieţii româneşti. Gruparea literară i-a oferit lui Teodoreanu solide puncte de sprijin, orientându-i tânărului scriitor ambiţiile şi dezideratele creatoare pe direcţii adecvate.

"La Medeleni" este cartea care a pecetluit destinul literar al romancierului, care, la 30 de ani, era deja acoperit de glorie. După (de)săvârşirea ciclului medelenist, rafturile librăriilor s-au bucurat de prezenţa constantă a cărţilor scriitorului ieşean. Ionel Teodoreanu precizează poziţia lui Garabet Ibrăileanu în contextul mişcării literare pe care acesta o gira astfel: "Cred că domnul Ibrăileanu, chiar dacă nu e cauza istorică a Vieţii Româneşti, e condiţia ei psihologică.

Fără de el, armonia corală dispare. Domnul Ibrăileanu are talent de a conduce. Iar alături de el, colaboratorii au talentul de a asculta. (...) Pentru mine, este cel mai fermecător reprezentant al trecutei generaţii cu care am venit în contact. Ai impresia că stai de vorbă cu un camarad mai experimentat, cu sufletul mereu tânăr şi elastic, gata să primească orice noutate". (Viaţa literară, 1926, "De vorbă cu domnul Ionel Teodoreanu")

După ce publicase "Jucăriile pentru Lily", o parte a confraţilor literari i-a prezis lui Teodoreanu o apropiată devitalizare artistică. Garabet Ibrăileanu l-a susţinut şi încurajat, crezând sincer în talentul de prozator al lui Ionel Teodoreanu. Cele trei volume ale "Medelenilor" au fost iniţial publicate aproape în întregime în Viaţa Românească. De altfel, Ibrăileanu a fost, alături de Ştefana Velisar, martorul apropiat al elaborării trilogiei, pe care a citit-o în manuscris.

NOAPTEA DE CRĂCIUN, 1918
Pe Ştefana Lupaşcu, cea care avea să-i devină soţie, Ionel Teodoreanu a cunoscut-o încă din 1918. Ea însăşi prozatoare de acută sensibilitate şi forţă descriptivă, a publicat sub pseudonimul Ştefana Velisar. Născută în Franţa, Ştefana era fiica lui Ştefan Lupaşcu, descendent al unei vechi familii nobiliare moldoveneşti, şi a Mariei Mazurier, de naţionalitate franceză. Pe linie paternă, era nepoata Maryei Delavrancea. În Iaşiul refugiului din 1918, Ştefana este invitată de verişoarele

Delavrancea să petreacă seara de Crăciun. Atunci, cu acel prilej, în seara magică, l-a cunoscut pe Ionel Teodoreanu. Îngenuncheaţi în faţa focului, într-o odaie înmiresmată de gutui coapte, cei doi şi-au citit încercările literare. S-au intuit, s-au recunoscut şi au lăsat iubirea să le determine viaţa. După o corespondenţă înfierbântată şi un şir de revederi spectaculoase, cei doi au depăşit strălucit toate piedicile care i-ar fi putut despărţi, şi în 1920 s-au căsătorit. Ei i-a dedicat Teodoreanu volumul "Jucării pentru Lilly". Ea l-a inspirat pe autorul "Medelenilor"...

ZARZĂRUL, NU DOAR O METAFORĂ
Spuneam în articolul de săptămâna trecută că, la un moment dat, Garabet Ibrăileanu remarca prea mulţi zarzări în primele scrieri ale lui Teodoreanu. Florile de zarzăr sunt realmente prezente în opera sa, cărora le dă mai târziu o explicaţie personală extrem de frumoasă şi emoţionantă: "Dintâi a fost zarzărul de la fereastra bunicilor, şi abia apoi fetele de la atâtea uitate ferestre ale tinereţii din dulce Târgul Iaşiului. De atunci, de la bunici, zarzărul a înflorit de multe ori în paginile mele, începând cu ale Uliţei Copilăriei, Medelenilor, şi apoi cu ale altor încercări de a-mi ucide moartea...

Unora le-a fost drag acel pom în floare. Dar urzica altora a zâmbit cu dinţi. Zarzărul literaturii mele nu e o metaforă sau o obsesie în floare (cum crede oţetul bieţilor deştepţi), ci dorul de zâmbet al unei grele melancolii... zarzărul de la fereastra bunicilor înflorise peste noapte, râzând o dată cu zorii, nou. Raiul începea cu el, sub cer albastru, în murmur de albine. Zarzărul de la fereastra bunicilor a fost întâia mea mirare. Numai în somn (uneori), amintirea sfâşietor de fragedă a fetelor moarte de timpuriu dă inimii astfel de atingeri".

Iată deci că laitmotivul său floral are determinări adânci. În fond, este vorba despre o viziune artistică ce se prezintă într-o imagistică debordantă.

O POSIBILĂ CALE DE ÎNTOARCERE
Apariţia romanului "La Medeleni" hotărăşte biografia scriitoricească a lui Teodoreanu. Încrezător în destinul său literar, împărţindu-şi viaţa între masa de scris şi baroul avocăţesc, Ionel Teodoreanu scrie până în anii 1946-1947 câte o carte pe an. Aduce în atenţia cititorilor titluri noi, romane, dar şi cărţi de amintiri, memorialistică.

"Bătălia câştigată a Medelenilor face din Ionel Teodoreanu, de îndată, un copil teribil al epocii, cum literatura română nu mai cunoscuse până la acea dată. Puţin lipseşte ca totul - precum în alte literaturi - să se metamorfozeze într-un mit de generaţie, pentru că, altfel, simptome sunt îndeajuns de multe. (...) Dacă nu se constituie într-un slogan existenţial, în orice caz, medelenismul tulbură multe sensibilităţi şi se substituie adesea idealurilor vieţii reale." (Nicolae Ciobanu, Ionel Teodoreanu, Editura Minerva, 1970)





Încercăm să străbatem, şi acum, frumuseţile romanului de atunci... Amintirile autorului sunt convertite în proză poetică de mare emoţie şi virtuozitate. Copilăria a fost pentru Teodoreanu Paradisul pierdut, scrierea şi publicarea Medelenilor, o posibilă şi tulburătoare cale de întoarcere. Bunicii, părinţii, fraţii, prietenii, slugile, Iaşiul acelui timp compun o lume scăldată într-o aură patriarhală.

Scriitorul matur îşi caută şi îşi găseşte, rememorând, rezervele de copilărie şi adolescenţă. Iată cum surprinde în "În casa bunicilor" psihologia copilului, raportată la cei maturi: "Lumea spune bunicei Coana Elencu şi bunicului Cuconul Alecu. Iar bunicii între ei îşi spun Alecu şi Elencu şi nu-şi vorbesc cu tu, ca tata şi ca mama, ci cu mata, ca şi când ar fi în vizită unul la altul. Nepoţilor le vine să râdă".

Autorul îşi ascultă şi respiră trecutul. Interioarele, odăile sunt însufleţite de voci, râsete sau tăceri adânci, dulapurile sunt parfumate cu mere şi levănţică. Viaţa era frumoasă, liniştită, tihnită şi mirosea a vacanţă.

Dănuţ Deleanu este adolescentul care idealizează realitatea, consumându-şi în mistuire iubirea. În afară de Monica, întâlneşte şi trăieşte alte voluptăţi, alte partenere: Adina, Ioana sau Rodica. Personajul este supus celui mai concret, carnal şi neînfrânat amor, scriitorul proiectându-ne scene de senzualitate dezlănţuită. Deşi Eugen Lovinescu afirma că singura vulgaritate este lipsa de talent, în presa vremii a fost aprig disputată exhibiţia erotică din paginile Medelenilor.

Justiţia însăşi a fost invitată să îşi dea cu părerea, dar, până la urmă, a ales să nu se pronunţe. George Călinescu scrie că, "voind să evoce vârsta tulburărilor sexuale, autorul presară cartea cu scene lubrice...". Vechea dispută pe graniţa subţire dintre naturalism şi pornografie a ţinut încordată atenţia presei de atunci. L-a apărat vehement colegul său, Cezar Petrescu, de la care lucrurile se vedeau aşa: "Sexualitatea exasperată, lupta între carne şi principii, carne şi demnitate, amestec de umilinţă şi de orgoliu, de vulgaritate şi de scârbă, toate acestea reprezintă o temă care începe să nu mai fie nouă, de la Gide ori Mauriac încoace.

Dacă Ionel Teodoreanu a pus în sexualitate axa romanului său, nu a făcut-o, aşadar, decât fiindcă sexualitatea e problema şi criza capitală a adolescenţei".

DĂNUŢ, OLGUŢA, MONICA
La un moment dat, Dănuţ îşi completa trăirea emoţională - sau ceea ce numea el iubire - între Monica şi Adina. Monica, fără să deţină date concrete despre rivala sa, plângea frângându-şi inima, pentru că Dănuţ, iubitul ei, i-ar fi compus celeilalte versuri. Olguţa, sora lui Dănuţ şi prietena bună a Monicăi, explică acesteia situaţia: "Mai întâi, că nu i-a făcut versuri. A făcut o poezie şi a dedicat-o domnişoarei Adina. Asta-i mania şi vanitatea celor care fac versuri: să le dedice lui Dumnezeu, patriei sau măcar unei domnişoare.

Dar versurile nu-s scrisori! Şi nici scrisorile nu trebuie luate în serios, dar versurile!". Cu argumentele imbatabile ale solidarităţii între adolescente nu e bine să te pui! Olguţa este un personaj idealizat, un personaj-sinteză, fără a pierde din verosimilitate. Teodoreanu propune, prin Olguţa, armonizarea feminităţii de tip clasic, cu spiritul lucid al femeii moderne. Este o fiinţă superioară, seducătoare şi teribilistă, adăpostind în ea mari rezerve de zbucium sufletesc, este un om al arderilor bruşte şi totale.

S-a spus despre Olguţa că ar fi pandantul feminin al ,,sufletelor tari" camilpetresciene. Ionel Teodoreanu ne-o prezintă pe eroina sa: "Olguţa nu vorbea niciodată lucruri serioase. Le ocolea pe toate. Dar seriozitatea era sub vorbele şi glumele ei, ca pământul sub paşii copiilor şi oamenilor mari, deopotrivă".

Monica este feminitatea în stare pură, suavă, domestică, iradiind tragismul unei Penelope moderne. Pentru viitorul scriitor Dan Deleanu, ea este imaginea potrivită, perfectă, de soţie afectuoasă, răbdătoare, prietenă. Concurată vremelnic de diferite iubite ale lui Dănuţ, Monica va triumfa.

DINCOLO DE TIMPURI
"La Medeleni" este romanul copilăriei şi adolescenţei idealizate, proiectate într-un decor patriarhal edenic. Ionel Teodoreanu este un autor care a avut un succes remarcabil, cărţile sale cunoscând tiraje impresionante. Desigur, povestea şi spiritul Medelenilor aparţin unui timp şi unui loc bine delimitate. Generaţiile de cititori sunt mereu altele, iar judecata timpului este, de cele mai multe ori, necruţătoare. Personajele lui Teodoreanu pot avea câştig de cauză, pentru că sunt vibrante, autentice, vii, zguduite de hohote omeneşti.

Exaltările şi înfiorările lirice ale romancierului nu sunt decât semne că literatura încorporează uneori sentimente acute. Rămân senzaţii şi stări, dincolo de timpuri. Cum splendid a spus Ionel Teodoreanu: "Viaţa plânge din depărtarea de lumină a viitorului".