Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La 12 ianuarie, apare romanul "Frumoşii nebuni ai marilor oraşe", de Fănuş Neagu. Lector doctor Răzvan Voncu recomandă: citiţi-l pe Fănuş Neagu!
Jurnalul Naţional: Domnule profesor, ce aduce nou – ca stil – romanul "Frumoşii nebuni ai marilor oraşe"? Unii critici s-au grăbit să-l eticheteze drept matein, alţii au decretat că influenţa lui Mihail Sadoveanu e vizibilă, o altă categorie de literaţi e de părere că Fănuş Neagu imită scriitura unor romancieri sud-americani, ca de pildă Garcia Marquez... Sigur, "Frumoşii..." e câte puţin din toate astea, însuşi autorul romanului şi-a declarat admiraţia faţă de scriitorii mai sus amintiţi. şi totuşi?
Răzvan Voncu: Romanul "Frumoşii nebuni ai marilor oraşe" nu este o capodoperă de stil, aşa cum mai susţin şi azi unii critici, bazaţi probabil pe lecturile din anii ’70. Nici nu inaugurează un stil – căci "stilul fănuşian" se naşte mai devreme, o dată cu cronicile fotbalistice şi cu "Îngerul a strigat", adevărata capodoperă romanescă a autorului –, nici nu atinge desăvârşirea la acest capitol. Este tocmai romanul în care începe să se vadă că opţiunea autorului pentru ceea ce critica a numit "metaforită" (în descendenţa lui Ionel Teodoreanu), adică pentru un stil barochist, foarte ornamentat, reprezintă deopotrivă atu-ul şi punctul slab al acestui mare scriitor.
Nici apropierile la care trimite critica nu mi se par atât de evidente. Ce are în comun fraza temperamentală a lui Fănuş Neagu cu cea molcomă şi bine strunită a lui Sadoveanu? Şi ce legătură există între literatura naturală, cvasifolclorică, a lui Marquez şi cea calofilă, dominată de repere livreşti, a scriitorului român? Desigur, ştim cu toţii că nu există scriitori "genuini", care să se nască fără a purta păcatul cunoaşterii literaturii de dinaintea lor, păcatul de a fi cititori, înainte de a fi scriitori... Însă modelele lui Fănuş Neagu, câte sunt, trebuie căutate ceva mai adânc, în zona unui Vasile Voiculescu (de la care învaţă "lecţia" fantasticului), a lui Panait Istrati (de a cărui tipologie umană este fascinat), a lui Mircea Eliade (căci nu magicul trebuie căutat în proza fănuşiană, ci elementul mitic)... Mateiu Caragiale a fost, nu numai pentru acest scriitor, ci şi pentru o pleiadă întreagă de literaţi, de la marele Ion Barbu la contemporanul nostru Ion Iovan, mai mult o fantasmă decât un model.
În privinţa "imitaţiei" de care aminteaţi, aş spune că numai cineva surd la sublim, vorba lui Călinescu, nu percepe originalitatea lui Fănuş Neagu, evidentă încă de la primele rânduri din nuvela "Ningea în Bărăgan", din volumul omonim publicat în 1959.
Fănuş Neagu începe să scrie în a doua jumătate a secolului XX (un act de curaj, s-ar zice!), când totul pare scris şi spus şi când – din punctul de vedere al artei scrisului – nimic nu se mai poate inventa, pentru că-n artă nu e important ce spui, ci cum spui. Unii scriitori s-au mulţumit să "copieze", alţii să (re)creeze curente mai mult sau mai puţin viabile. Putem vorbi de "aurea mediocritas" în cazul lui Fănuş Neagu?
Chiar dacă "mediocritas" înseamnă, în dictonul latin, cu totul altceva decât banala "mediocritate" din limba română de azi, nici măcar aşa n-aş îndrăzni să alătur acest cuvânt de literatura şi de personalitatea lui Fănuş Neagu. Care numai de mediocritate ori de înţelepciunea de a fi ales "calea de mijloc" nu poate fi acuzat! Mie mi se pare că, dimpotrivă, ca şi altor câtorva mari colegi ai săi de generaţie, i se poate reproşa cel mult excesul de originalitate. Care provine tocmai din puternica sa convingere că, deşi totul pare să fi fost spus, contează mai mult cum se povesteşte decât ce se povesteşte. Capitol la care nea Fane, cum îi spun cei apropiaţi, e doctor docent!
Apropierea unora dintre personajele acestui roman (Zăvoianu, Raminţki şi Valdara) cu "VIP"-uri din lumea reală a anilor ‘60 e evidentă. Între ei, adulterina Asta Dragomirescu, "mărul discordiei", cea care tulbură apele. Un posibil subiect de telenovelă sau de articol de primă pagină a unui tabloid al zilelor noastre. Să zicem că vreţi să convingeţi un auditoriu alcătuit din tineri să citească acest roman. Pe ce aţi miza în "captatio benevolentiae", având în vedere că o astfel de poveste păleşte în faţa ştirii că fotbalistul X i-a suflat iubita, o "celebră" prezentatoare tv, interlopului Y? Mai au nevoie cei ce vin din urmă de ficţiune atâta vreme cât realitatea le oferă pe bandă rulantă câte poveşti doresc? Afirmaţi în prefaţă: "Pentru Fănuş Neagu – şi aici rezidă, probabil, reuşita «Frumoşilor nebuni...» şi secretul sucesului acestui roman complicat -, literatura e validă atunci când sparge graniţele realităţii, mutând înţelesurile pe un plan simbolic"...
Tocmai pentru că sunt profesor de literatură la Universitate, nu aş face niciodată imprudenţa şi, în fond, gestul zadarnic de a recomanda unor tineri de azi să citească. Cei predestinaţi să o facă o vor face şi fără recomandarea mea, iar cei predestinaţi să nu o facă nu vor deschide o carte nici dacă i-ar ruga personal, într-un cadru intim, "celebra" prezentatoare tv pe care o evocaţi. Însuşi Fănuş Neagu spunea cândva, într-un interviu pe care mi l-a acordat, că literatura a redevenit ceea ce a fost, de fapt, dintotdeauna, şi anume o artă care îi mai interesează numai pe cei puţini care mai cred, într-o lume dominată de ban, în himere. Şi e mai bine aşa.
Care ar fi "marca fănuşiană" în literatura noastră contemporană?
Mi-ar trebui o teză de doctorat pentru a vă răspunde la această întrebare. De aceea, am să îmi încalc propriul răspuns de la precedenta întrebare şi am să mă mulţumesc să îi îndemn pe cititorii ziarului dumneavoastră: citiţi-l pe Fănuş Neagu. Oricât de mult sau de puţin vă pricepeţi la literatură, veţi găsi în opera lui ceva care va rezona cu sensibilitatea fiecăruia. Asta explică popularitatea sa şi face ca scriitorul, în ciuda vârstei venerabile şi a perimării respectului faţă de valori, să fie şi să rămână actual.
