Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Despre Mihail Sadoveanu şi personalitatea lui şi fascinantă, şi controversată s-a scris şi s-a vorbit adesea şi în timpul vieţii lui, şi după moarte.
Despre opera lui, asemenea. Iar dintre toate romanele lui, "Fraţii Jderi" rămâne, cu siguranţă, una dintre poveştile cele mai îndrăgite în literatura română. Despre toate astea şi mai ales despre omul Mihail Sadoveanu, aşa cum apărea el în public, în şedinţele de la Uniunea Scriitorilor, în cadrul întâlnirilor cu cititorii, despre micile şi marile slăbiciuni ale unuia dintre cei mai importanţi scriitori români am stat de vorbă cu criticul literar Dumitru Micu, prefaţatorul acestei ediţii a "Fraţilor Jderi", care şi-a amintit cum odată, demult, drumurile lor s-au întâlnit şi s-au intersectat o clipă...
Vezi aici ce cărţi de Mihail Sadoveanu au apărut în colecţia "Biblioteca pentru Toţi"
Jurnalul Naţional: Cine este Sadoveanu pentru dumneavoastră?
Dumitru Micu: E atât de neaşteptată întrebarea, încât mă văd constrâns să plagiez un francez care, scriind despre Creangă, a spus în secolul al XIX-lea: "Geniul poporului român s-a întrupat într-un om şi s-a numit Ion Creangă". Ceva analog s-ar putea spune şi despre Sadoveanu, chiar dacă el nu a fost asemenea lui Creangă, un semiţăran. Dar e un produs şi o expresie a geniului românesc, într-o expresie diferită de cea din creaţia lui Creangă, însă geamănă oarecum. Geniul românesc în expresie moldavă s-a încarnat cel puţin în trei variante, Eminescu, Creangă şi Sadoveanu. În mod obiectiv, Sadoveanu este una dintre încarnările chintesenţializate ale puterii de creaţie în expresie specific românească.
L-aţi cunoscut pe Sadoveanu?
Da, sigur. După ce-am venit la Bucureşti, nu puteam să nu-l cunosc, pentru că apărea des în public, fiind preşedinte al Uniunii Scriitorilor. În anii ’50 erau mereu consfătuiri, conferinţe... În martie 1949 l-am văzut pentru prima dată la o conferinţă pe ţară a scriitorilor, în Aula Facultăţii de Drept. El era în permanenţă în prezidiu şi l-am putut vedea bine şi de aproape, şi în pauzele consfătuirilor. Era încă frig şi era îmbrăcat într-un palton verde. Aşa mi-a rămas prima lui înfăţişare. Eu eram foarte tânăr atunci, membru al filialei din Cluj al viitoarei Uniuni a Scriitorilor. Şi eram cu ochii asupra lui. Iar într-o pauză, mi-aduc aminte, a simţit pesemne că-l fixam şi s-a întors spre mine.
Vezi aici lista titlurilor apărute în colecţia "Biblioteca pentru Toţi"
Cum era omul Sadoveanu?
Era taciturn. Mai tăcut decât Blaga... Cel puţin în împrejurările în care l-am putut cunoaşte eu, în public, căci participa la diferite manifestări politice şi culturale. Şi nu era prea protocolar. De pildă, când era într-o şedinţă mai lungă, la un moment dat şi-a scos haina, a rămas numai în cămaşă şi pe urmă a adormit.
L-aţi cunoscut şi personal?
Am debutat editorial cu o broşură despre el în 1955, intitulată "Sensul etic al operei lui Sadoveanu". În acel an el a împlinit 75 de ani. Şi cu prilejul ăsta s-a dat o recepţie în cinstea lui. Tocmai apăruse cărticica asta şi cineva m-a prezentat. Înainte de a-i spune ceva, mi-a zis: "Te cheamă Chiş...". Numele meu originar e Chiş, care, pe ungureşte, înseamnă "mic". Am stat doar câteva minute şi discuţia s-a mărginit la câteva vorbe. Dar tot la conferinţa scriitorilor despre care spuneam mai devreme l-am văzut la un moment dat în hol. Pe vremea aceea se petrecea bine la consfătuirile astea. Se mânca şi se bea bine, asta era partea agreabilă a regimului şi prin asta a atras adeziunea multor intelectuali şi artişti. De câte ori era o şedinţă mai importantă la scriitori se oferea bufet în pauză şi cu băuturi inclusiv alcoolice. Şi beau ca sparţii intelectualii noştri... "inginerii sufletului omenesc", cum i-a numit Stalin. Şi odată, la un ospăţ, Sadoveanu parcă era un boier din romanele lui istorice, a bătut aşa din palme, poruncind: "Să se aducă vin mult". Altă dată, la o altă întâlnire cu cititorii, organizatorii m-au invitat şi pe mine să vorbesc. M-am dus înainte, a venit şi el la un moment dat, dar n-a intrat direct în sala mare. Nu era solemn deloc şi mi-aduc aminte că era supărat că "vin iar ăştia cu aparatele lor să înregistreze, proiectează lumina asupra ta şi-ţi scot ochii". Şi lui i s-a părut că e aşa de spiritual ce-a spus că a început să râdă singur de propria glumă. Iar ceilalţi au râs în semn de servilism... Pe urmă l-am cunoscut la Şcoala de literatură, o şcoală care era menită să-i educe pe scriitori în spirit revoluţionar comunist, organizată după modelul Institutului de literatură Maxim Gorki din Moscova...
Propune tilturi noi de acelaşi autor
Sadoveanu e o personalitate controversată... A făcut pact cu regimul comunist?
Mi-e teamă că da... Nu era chiar un sfânt, el era un înalt demnitar comunist şi unul dintre ginerii lui era în închisoare. El a fost prin structura lui un democrat sau, mai bine zis, un demofil. După cum povesteşte el, se înhăita de când era copil cu toţi derbedeii. Şi l-a înfruntat pe tatăl lui încă din copilărie, şi asta pentru că mama lui era de origine mai joasă. A fost întotdeauna de stânga şi filorus. Aşa că a venit oarecum în chip natural spre regimul comunist. Fiind şi agreat de ruşi şi simpatizând cu naţia rusă, a trecut de partea asta, pentru că avea temeiuri, dar a făcut-o şi din calcul. În 1944, s-a constituit Asociaţia pentru strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică, şi el acolo a ţinut o conferinţă pe care apoi a publicat-o cu titlul "Lumina vine de la răsărit", în care pledează de apropierea de Uniunea Sovietică. Sigur că el nu putea să prevadă ce vor face comuniştii după ce vor prelua puterea... O fi fost şi naivitate, şi bună-credinţă... Dar altminteri, era un om nemaipomenit de lacom de bunuri pământeşti. Mi-a povestit cineva din Iaşi că într-o primăvară, când lucra la Copou, Sadoveanu a angajat un ţăran să-i sape grădina, ţăranul a rupt hârleţul şi scriitorul i-a luat căciula. Era un ţăran amărât, şi el nu i-a dat căciula până nu i-a plătit hârleţul. Era lacom de bani, e-adevărat că avea şi familie grea... Cerea onorarii exorbitante. Era foarte acaparator, hulpav... La premiera de la spectacolul cu "Neamul Şoimăreştilor", dramatizat de Mihail Sorbul, se pare că el umbla cu o farfurie cu cozonac şi dădea cu mâna fiecăruia câte o felie. Deci era şi zgârcit şi avea şi accese de răutate, ca într-o zi când se juca cu un câine care se pare că l-a muşcat uşor şi el l-a împuşcat pe loc, deşi era mare iubitor de animale. Povestea Cioculescu cum l-au vizitat odată acasă mai mulţi lideri ai partidului, în frunte cu Gheorghiu-Dej, şi Dej s-a apucat să-i admire panoplia de arme şi s-a oprit la una dintre ele. Soţia lui zice: "Dle preşedinte, ne-aţi face o mare onoare dacă aţi primi-o ca un dar din partea noastră". Şi Sadoveanu, când a auzit, a început să protesteze. Atunci Dej a aşezat-o la loc. Dar a făcut, se pare, şi acte de generozitate, îi ajuta pe scriitorii ajunşi la nenorocire, le trimitea pe ascuns de Crăciun mâncare.
Propune titluri noi pentru colecţia "Biblioteca pentru Toţi"
Cât de actual vi se pare azi Sadoveanu?
Depinde de pe ce poziţie îl priveşti, din ce unghi. Nu ştiu încotro merg preferinţele contemporanilor. Depinde dacă e privit din punct de vedere al specialiştilor sau al publicului larg... Eu am impresia azi că toată lumea scrie şi nimeni nu mai citeşte. Există o tendinţă în rândul intelectualilor de a dispreţui tot ce e românesc sau de inspiraţie rurală, şi pe Sadoveanu îl consideră complet depăşit. Dar un consumator de artă care n-are prejudecăţi nici estetice, nici ideologice, nici naţionale, nici politice, nici religioase – şi un asemenea consumator mă pretind – nu poate judeca aşa. Ca sensibilitate, eu cred că e tot atât de actual Sadoveanu ca Eminescu, Creangă, Blaga sau Caragiale, dar, mai mult, dintre toţi scriitorii români, cred că cele mai multe consonanţe există între opera lui şi cea a lui Eminescu. Cred că proza lui e pandantul poeziei eminesciene. M-am întrebat mereu ce e un mare scriitor. Eu cred că mare e acel artist care atacă problemele capitale, eterne ale omului şi o face la modul adecvat cu mijloacele adecvate acestor probleme. Marele scriitor, fie că scrie în proză sau în teatru sau în versuri, e acela care revelează universalul, eternul, general umanul, în nici un caz condiţia esenţială a valorii nu e doar iscusinţa formală, tehnică. Or, în istoria artelor, tocmai aceste fapte de creaţie, care ţin de ineditul expresiei, se bucură de aprecieri, pentru că sunt noi şi iau sensibilitatea prin surprindere. Dar inovaţiile îşi au rolul lor, însă ceea ce e permanent e ceea ce pune fiinţa umană în raport cu eternitatea, cu absolutul, iar Sadoveanu o face. Şi o face întocmai ca Eminescu. Deci Sadoveanu este în proză ceea ce este Eminescu în poezie. Un poet al mişcării materiei cosmice. Opera lui Sadoveanu este o epopee a vieţii universale, un poem al naturii. Pentru Sadoveanu, totul trăieşte, de la om la firul de iarbă. El te pune în faţa marilor miracole ale existenţei. Şi oare nu tocmai asta defineşte specificul naturii umane?
"Fraţii Jderi", centrul creaţiei lui Sadoveanu
Romanul "Fraţii Jderi" e principala lui operă, în orice caz dintre romanele istorice e cel mai amplu şi nu este un altul care să-i fie superior. E un epicentru şi în sensul vizionar. Dacă luăm toate scrierile cu caracter istoric ale lui, vedem că unele evocă perioade de glorie ale Moldovei şi altele perioade de decadenţă. Iar perioada cea mai luminoasă din istoria Moldovei, domnia lui Ştefan cel Mare, se reflectă în "Fraţii Jderi" şi una de mizerie şi suferinţă în "Zodia Cancerului" şi "Vremea Ducăi Vodă". Cel puţin în scrierile de inspiraţie istorică, "Fraţii Jderi" e ca un astru în jurul căruia gravitează asemenea sateliţilor celelalte opere. Întrebat el însuşi la care dintre cărţile lui ţine mai mult, a spus "Baltagul", "Zodia Cancerului" şi "Fraţii Jderi". Romanul era printre operele lui preferate... Aşa încât e, dacă nu principala operă sadoveniană, printre cele mai importante capodopere.
Citește pe Antena3.ro
