„Numai nădejdea îţi dă putere”

Vasile Voiculescu este un scriitor atipic în literatura română, cu un destin care ar putea fi oricând subiectul unui roman şi căruia episodul puşcăriei comuniste i-a conferit aură de martir. Despre opera lui, despre ro­manul „Zahei Orbul" şi despre locul pe care-l ocupă astăzi în literatura română, am stat de vorbă cu criticul Roxana Sorescu, cea care semnează prefaţa ediţiei ce apare astăzi în colecţia Biblioteca pentru toţi.

•Jurnalul Naţional: Care e prima imagine care vi se deschide dinainte atunci când auziţi numele lui Vasile Voiculescu?

Roxana Sorescu: Un bătrân pe un pat de spital. A fost operat în ulti­mul moment, se află între viaţă şi moarte, medicii îi dau puţine şanse de supravieţuire. El alege viaţa, se con-centrează în inimă şi scrie un sonet de dragoste, în care oferă celui iubit nemurirea prin artă. Cel iubit va primi foarte târziu sonetul şi nu se ştie dacă îi va înţelege mesajul.


• Cum aţi descrie universul lui Voiculescu?

Întreaga operă literară a lui Voiculescu (în versuri, în proză, dramatică), ca şi întreaga lui viaţă, ilustrează o singură temă: strădania omului de a-şi îmbunătăţi condiţia, de a se construi pe sine astfel încât să se poată integra în fluxul energiei universale.


•Ce loc ocupă, din punctul dumneavoastră de vedere, Vasile Voiculescu în literatura română astăzi? E cel pe care-l merită?

Voiculescu fiind un scriitor arhetipal este mai puţin legat de tempora­li­tate decât alţii. Dar felul în care este re­­ceptat astăzi mi se pare destul de grăi­tor pentru tipologia, ca şi pentru si­tuarea criticii literare în contempo­ra­neitate. Voi începe cu aceia care, fă­cân­du-i mici concesii, nu-i acceptă ope­­ra. Cel dintâi care i-a negat po­ves­­tirile („Zahei Orbul" nu apăruse încă), imediat după apariţia lor, la mij­locul anilor ‘60, când aproape toţi cri­ticii cu autoritate reacţionau cu ui­mire şi entuziasm, este Alexandru Geor­ge. Studiul său, argumentat, se în­temeiază pe ideea mesajului învechit, mesajul unei lumi lipsite de evo­luţie.

A doua categorie de critici, destul de numeroşi şi cu oarecare autoritate, sunt cei care îl contestă fără argumente, pe baza unei judecăţi perso­nale de gust, variabile în timp, ridicate la rangul de decizie dată în numele istoriei literare. Tipologia acestor cri­tici mi se pare destul de interesantă. Din prima categorie fac parte cei structural neînzestraţi pentru a-l înţelege şi gusta pe Voiculescu. Este vorba de o anume structură psihică, din care lipseşte nativ deschiderea spre lumea nevăzutelor. Inteligenţa, cultura, talentul chiar, pot fi eclatan­te, dar nu pot suplini lipsa ochiului interior, cu care sunt înzestraţi adesea oameni foarte simpli în aparenţă. Nu este un reproş, este o constatare, dar o constatare de care ar trebui să se ţină seama, pentru că Voiculescu nu se adresează acestui tip uman.

La polul opus se situează lă­u­dă­to­rii fără bază. Cei care îi atribuie lui Voiculescu merite pe care nu le-a avut şi de care nu are nevoie ca să supravieţuiască. Cea mai frecventă este transformarea lui în figura emblematică a unei mişcări teologice la care a participat, dar la care a participat ca un marginal, gruparea Ru­gul Aprins. Voiculescu este singurul scriitor interbelic important care a refuzat orice colaborare cu regimul comunist, care a trăit şi a murit ca un martir al regimului. Şi-a păstrat cu preţul vieţii independenţa. Spirituală şi politică. Care îi este anulată post-mortem prin anexare.

Din frec­ven­tarea Rugului Aprins, în prima pe­rioadă de funcţionare a acestuia, între 1943 - sfârşitul lui 1947, Voi­cu­lescu a învăţat să practice Rugăciunea minţii şi a inimii, pe care a exersat-o singur, necălăuzit de nici unul din marii teologi care făceau parte din nucleul ezoteric al Rugului Aprins şi pe care a transformat-o într-un motiv esenţial în opera sa literară.

După 1995, când Biserica Ortodoxă Română a descoperit că în timpul comunismului nu fusese numai o instituţie exclusiv umană, la dis­po­zi­ţia autorităţilor politice, ci şi o instituţie care păstrase un legat spiritual, istoria Rugului Aprins şi a procesului intentat membrilor Rugului Aprins, procesul clericilor, a căpătat accente speciale. Dintre condamnaţii la proces, figura cea mai cunoscută pu­blicului larg era a lui Voiculescu. Prin falsificarea perspectivei, el, laicul, a fost transformat în figura centrală a unei mişcări esenţial teologice, iar istoria acestei mişcări spirituale a fost tratată unitar, ca fiind aceeaşi în toate etapele devenirii sale, între 1943 şi 1958.

Aceasta în condiţiile în care, pînă astăzi, dosarul de urmărire ope­rativă individuală a scriitorului, fie sub numele său real, Voiculescu Vasile, fie sub numele său de cod, Wurzel Zoltan, nu este accesibil. 

Lucrarea cea mai falsă (şi cea mai susţinută de propagandişti cu pretenţii humaniste) este cartea lui Marius Oprea, „Adevărata călătorie a lui Zahei. V. Voiculescu şi taina Rugului Aprins". Cu un cuvânt înainte de Andrei Pleşu, Editura Humanitas, 2008. Lucrarea îl transformă pe Voiculescu în emblema Rugului Aprins, alături de Sandu Tudor, cel care a focalizat într-adevăr căutările şi râvna participanţilor la mişcare. Tot aici, autorul este identificat cu personajul: Voiculescu ar fi Zahei, pentru că a stat, ca şi Zahei, la închisoare.

Am încercat să explic în prefaţa recentei ediţii de ce Zahei este o figură emblematică pentru condiţia umană în general, pentru cei ce caută lumina, o întrezăresc şi o pierd, autorul proiectându-se în el ca şi în oricare din celelalte personaje ale sale, în popa Fulga de exemplu.

• Vorbiţi-ne despre lumină şi umbră, despre păcat şi credinţă... în romanul „Zahei Orbul".

Cuvântul „păcat" presupune un cod preexistent de norme morale şi (auto)obligaţia de a te încadra în aceste norme. Cuvântul este nepotrivit pentru Zahei. El trăieşte la început in­stinc­tual, apoi, prin frustrare şi su­fe­rinţă, îşi instituie, din interior, un comportament capabil să-i în­tre­geas­­că fiinţa. La început numai fiinţa fi­­zi­că, cu timpul şi fiinţa morală, apoi şi fiinţa spirituală. Pentru a avea pute­rea de a-şi respecta normele interi­oa­re, Zahei are nevoie de speranţă. Atunci când pierde speranţa, forţa de coeziune interioară se risipeşte. Dar nici o clipă Zahei nu se ra­por­tea­ză (şi nu ar trebui raportat) la norme = constrângeri impuse din exterior. Na­raţiunea este o parabolă a luptei omului cu sine, nu cu un sistem de reguli.

•Cât şi cum se amestecă sau se regăseşte biografia lui Vasile Voiculescu în povestea lui Zahei?

Zahei (al cărui nume înseamnă „cel care are nevoie de...") fiind conceput exemplar pentru condiţia uma­nă în general, se pot regăsi în el căutările moral-spirituale ale autorului. Dar Voiculescu nu poate fi redus la nici unul din personajele sale, el aflân­du-se în toate. Zahei re­prezintă, de altfel, o treaptă spre personajul de­săvârşit, cel care încheie o viaţă ca o rugăciune, pescarul Amin („aşa să fie").

•Ce poate descoperi un cititor contemporan în „Zahei Orbul"?

Toate lucrările lui Voiculescu, în special cele în proză, transmit un me­saj. Mesajul lui Zahei: numai nă­dej­dea îţi dă putere. Fără speranţă, pierdem puterea de a ne construi pe noi înşine. Iar speranţa o poţi găsi numai în tine, spre deosebire de iubire pentru care este nevoie de doi. Cea mai mare greşeală pe care o poate săvârşi fiinţa pornită pe drumul spre lumină este să-şi construiască o speranţă de­pendentă de altcineva în afară de sine însuşi. Iubirea dintre bărbat şi femeie nu are răgaz să se împlinească. Înce­pând cu o explozie de senzualitate, cei doi se vor despărţi înainte ca interiorizarea să se producă.

Esenţial însă este altceva: Zahei îşi asumă relaţia ca pe o iubire deplină şi alege să ispă­şeas­că pentru o vină pe care nu o are, pentru a apăra memoria femeii care îi dăruise mai mult decât oricine până atunci: viaţa ei. Această relaţie pornită numai din dorinţă devine iubire prin sacrificiul acceptat al amanţilor.

•Cât de actuală este proza lui Voiculescu astăzi şi ce pierde cineva care n-a citit în viaţă un rând de Vasile Voiculescu?

Cineva care nu a citit un rând din Voiculescu îşi va descoperi mai greu rădăcinile îngropate în sine şi poate nu va simţi niciodată că există în fiecare o cale spre eliberare.