RĂZVAN MAZILU / Lumea dandy, de vis

“Remember” este un spectacol de autor realizat de Răzvan Mazilu la Teatrul Naţional din Timişoara. Artistul s-a inspirat de nuvela omonimă a lui Mateiu I. Caragiale, astfel aparţinându-i dramatizarea, regia, coregrafia, costumele. El joacă şi unul din cele două roluri, alături de actorul Ion Rizea. Primele două reprezentaţii au fost jucate la 7 şi 8 martie, următoarele două fiind programate la începutul lunii aprilie. Din echipă mai fac parte artistul grec Dionisis Christofilogiannis (decoruri şi video), Vlaicu Golcea (sound design) şi Florian Putere (light design).

Răzvan Mazilu a adus în scenă, sub formă de teatru-dans, o bijuterie a literaturii române
Credit: Mihaela Marin

• Jurnalul Naţional: Noul spectacol marca Răzvan Mazilu – “Remember” – a fost inspirat din tulburătorul text al lui Mateiu I. Caragiale, scris acum aproape o sută de ani. Prin ce te-a atras nuvela?

Răzvan Mazilu: Nuvela “Remember” a lui Mateiu Caragiale (despre care mulţi nici măcar nu ştiu că este fiul lui Ion Luca Caragiale!) este cvasinecunoscută; spectacolul funcţionează astfel şi ca o restituire a unei bijuterii a literaturii române. Astăzi, când în şcoli nu se mai citesc cărţi, ci comentarii, când nu se mai citeşte Sadoveanu, de pildă, când nu prea se mai citeşte nimic, un astfel de gest cultural mi se pare mai mult decât binevenit. Apoi, nuvela este despre dandysm, un alt fenomen, un concept uitat de marea majoritate a oamenilor sau înţeles greşit.

• Dandy e ceva la modă. Cum ai descifrat sensul acestui termen?

În lumea în care trăim, când un rocker poartă un sacou peste un T-shirt cu cap de mort sau când un afacerist din industria modei se îmbracă în branduri sclipicioase din cap până-n picioare, se spune că e dandy. E vorba, fără îndoială, de impostură. Pentru a fi un adevarat dandy, e nevoie de mult mai mult decât a purta o coajă vestimentară superficială. E nevoie de spirit, de talent, de ambiţie estetică, nonconformism şi curaj. Curajul de a înfrunta societatea cu toate prejudecăţile şi abjecţiile ei. Aceşti oameni au făcut ca lumea să evolueze.

• E cuvânt, e muzică, e dans. Sunt trei arte. Cum s-au înţeles? Cum pot fi dansate amintirile? Ce “nerv” al textului ţi s-a părut mai vibrant în unison cu ideile tale artistice, ţinând cont că dansul predomină?

Lumea din “Remember” aduce în scenă o epocă în care respectului pentru celălalt, cultului prieteniei li se răspundea pe măsură: a şti să preţuieşti intimitatea celuilalt făcea parte din codul estetic cotidian. Este, deci, un spectacol şi despre prietenie. Prietenie – iată un cuvânt a cărui definiţie pare, azi, uitată. Oamenii se cunosc şi se despart în viteză, nu comunică, nu au timp, nu ajung să se cunoască cu adevărat, ba chiar se trădează pentru nimic. Se despart urât. Intimitatea e pusă pe tarabă, iubirea se transformă în pornografie, virtuţile devin defecte, armonia existenţei este anihilată de vulgaritate. O lume cu susul în jos. Cu atât mai mult mi se pare necesară, deci, o astfel de redescoperire a unui text-capodoperă, adus să vadă luminile rampei cu ajutorul dansului contemporan, al teatrului, al muzicii, al filmului. Spectacolul este unul multi-media, în care proiecţiile video sunt folosite nu pentru că sunt la modă, ci pentru că aduc în scenă o lume de vis, lumea dandy.

• Ar fi necesară o lectură a nuvelei înainte de spectacol?

Nu se supără nimeni dacă spectatorul vine necitit la teatru. Nu cred că e necesară o lectură a nuvelei înainte de spectacol. Un spectacol trebuie să vorbească de la sine, să spună povestea pe înţelesul tuturor, indiferent de bagajul cultural. Astfel ar fi minunat ca spectatorul să aibă revelaţia operei lui Mateiu Caragiale şi să descopere, apoi, celelalte scrieri ale sale.

• Cum ai caracteriza pe scurt spectacolul, pentru a-l face curios pe spectator?

“Remember” e un spectacol despre o lume ce pare demult apusă, dar pe care o conţinem încă în adâncul sufletelor noastre, de care avem nevoie: e lumea viselor, a misterelor, a frumuseţii absolute, a prieteniei mai presus de orice judecată. “Remember” se adaugă în continuarea spectacolelor de teatru şi dans pe care le-am făcut de-a lungul carierei mele şi care mă definesc ca regizor-coregraf. E un spectacol pe care puteam să îl fac doar la Teatrul Naţional din Timişoara, acolo unde am descoperit o echipă tânără, condusă de directori tineri şi extrem de ambiţioşi, care au făcut în câţiva ani cât alţii în zece.