Să iasă mirosul de mitocan

Romanele lui Duiliu Zamfirescu "Viaţa la ţară" şi "Tănase Scatiu" au avut succes încă de la apariţie. Pompiliu Constantinescu, unul dintre marii critici ai României, considera "Viaţa la ţară" ca fiind primul nostru roman (iar nu "Ciocoii noi şi vechi" al lui Nicolae Filimon), "cel mai odihnitor şi bine construit din romanele lui Duiliu Zamfirescu".

Ibrăileanu mergea mai departe şi propunea acelaşi roman "spre meditare prozatorilor începători, nu ca să-l imite, ci ca să facă cunoştinţă cu o nobilă privire şi tratare a vieţii". În ceea ce priveşte

"Tănase Scatiu", el s-a dovedit mereu actual. E principala lui virtute. Resipră în orice epocă. Dacă prototipul parvenitului naţional este Dinu Păturică, Tănase Scatiu ţine soclul statuii baronului local de astăzi. Ce ar însemna azi romanul "Viaţa la ţară"? În primul rând, parfumul câmpiei la Ciulniţei, undeva în marginea Bărăganului. Apoi lumea aşezată, patriarhală, ca "veşnicia" lui Blaga, născută la sat.
Lumea tihnită a Comăneştenilor: boierul Dinu Murguleţ, Saşa, Sofiţa,
Diamandula, Tincuţa, Mihai, Matei Damian, ţăranii Micu, Floarea...

SAŞA, FEMEIA IDEALĂ
... Dar mai ales Saşa, "amestec de poezie şi bun-simţ", personaj de care însuşi autorul (după cum îi mărturisea lui Titu Maiorescu) era îndrăgostit: "... cu bustul drept, încheiat în linii armonice, plin la piept şi în umeri, iar la brâu subţire, legat într-o largă panglică de mătase. Era aşa de sigură de sine, atât de fireşte vorbea şi se mişca, încât înrâurea pe toată lumea dimprejurul ei".

Ibrăileanu, critic, dar şi creator al unui personaj celebru, Adela, de asemenea, roman de mare succes, spunea că Saşa e "unul din tipurile cele mai ideale de feminitate din toate literaturile". Şi argumenta astfel: "Ar fi fost o fiinţă de duzină, dacă din sufletul ei, din toată fiinţa ei, n-ar radia acea căldură tainică de care vorbeşte poetul, şi dacă n-ar avea acea distincţie morală care face din această femeie un tip estetic desăvârşit".

Proaspătă, delicată, distinsă, cu un rar simţ al datoriei, "decentă în pasiune", un om frumos, temeinic, de o limpezime cuceritoare, Saşa mărturisea: "Eu ştiu doar atâta, că viaţa îmi pare interesantă, lumea în general bună şi, cu un ideal în suflet, aş trăi un veac fără să mă plâng".

ÎNCĂ GORILĂ
De cealaltă parte, Tănase Scatiu. "Încă gorilă", îl vedea Ibrăileanu. Personajul prin care Duiliu se ia de piept cu clasa arendaşilor, care se avântase, prindea cheag şi se obrăznicea în politică. "Am să judec pe pârliţii de arendăşei, se explica autorul, ajunşi bogaţi, deveniţi factori politici, falşi în întâia şi a doua generaţie."

"Vulgar, incult, bădăran", Scatiu are toate metehnele ţoapei politice, ale arivistului din toate vremurile până azi. Lumea Păturicilor, Scatiilor, a lui Stănică Raţiu ("Enigma Otiliei"), Stavrache (I.L. Caragiale, "În vreme de război"), a lui Gore Pirgu, licheaua lui Mateiu din "Craii de Curte Veche" e mereu actuală.

Păturicii şi Scatii sunt oricând contemporani, asemenea personajelor lui Caragiale. Scatii se perpetuează, triumfă, fac prozeliţi. Se insinuează la vârf împinşi de ambiţii şi de interese, fac legea în oraşe, în judeţe, intră în parlament, în guvern, "reprezintă ţara".

"Zgârcit şi fanfaron în acelaşi timp, îl descrie Duiliu Zamfirescu, îi plăcea să vadă casa bine ţinută, ca să se ştie că era bogat, iar pe de altă parte, îl durea inima de banii risipiţi. Fusese deja deputat în două legislaturi, cu guvernul căzut, şi acum era ales pentru a treia oară, cu noul guvern.

De-a pururi în majoritate, vorbea despre miniştri parcă ar fi fost cel mai de aproape prieten al lor; tutuia pe toată lumea în convorbirea lui imaginară cu oamenii de la putere; istorisea cum îndemna pe «fleacu» ăla de general să mute regimentul I-iu de la Slobozia, şi fleacul l-a sătisfăcut; întrebuinţa cuvinte pe care nu le putea rosti; încurca «bugetul ţării» cu «politica vamală» şi «milioanele de la fortificaţii» şi «socialism de stat», într-o frazeologie imposibilă...

În cercul lui de provincie era un tiran în politică, cum era tiran în casă, în ale vieţii zilnice." Sau, alt portret, al lui Iorgu Nichitachi, amic politic al lui Scatiu, partener de complicităţi oneroase:

"Iorgu Nichitachi era ca şi Scatiu, deputat, însă de opoziţie. În parlament părea că merge cu liberalii, dar bine nu se ştia cum vota. În judeţul lui îşi păstrase oarecare popularitate, prin neoboseala cu care alerga după trebile alegătorilor. Între el şi Scatiu se încheiase un soi de înţelegere tăcută, de a se ajuta unul pe altul spre a se alege sub toate guvernele. Scatiu fiind mai incult, mai bogat şi mai fălos, nu se sfia a se declara pe faţă liberal, conservator sau junimist, după cum bătea vântul.





Celalt era mai strâns; îi jucau ochii în cap după toate combinaţiile, după toate afacerile, după toate gheşefturile, dar avea pudoarea de a nu le da pe faţă...". Credeţi că s-a schimbat ceva esenţial în mentalitatea personajului trecut prin două războaie mondiale şi două regimuri politice, de la arendăşie până la baronie? De acum 100 de ani, când îl moşea diplomatul Duiliu Zamfirescu tocmai la Bruxelles, până azi, în era baronilor locali?

CHIOLHANUL
Chiolhanul prilejuit de inspecţia ministrului e de pomină. Era o victorie a lui Scatiu care fusese în stare să-l găzduiască pe ministrul venit în control. Iată câteva fragmente. "... În vremea asta, boierii de sus se duseseră la cei de jos şi beţia se întinsese în toată strălucirea ei. Încredinţaţi că nimic nu ajungea până la ministru, urlau şi schelălăiau ca într-o menajerie. Fiecare dăduse drumul firii sale. Revizorul şcolar se dezbrăcase de haină şi, bot în bot cu protopopul, cântau bisericeşte, dând cu pumnul în masă ca să ţie măsura.

PE GLASUL AL 7-LEA, POPO!...
Răguşit de atâta zbierat, protopopul de abia mai cârâia, scoţând câte o notă de cocoş cu ţâfnă, cu capul plecat spre izvor şi cu degetul lângă nas, bătând tactul... Tănase Scatiu se dezbrăcă de frac, scoase cizmele, îşi puse mâinile în şolduri, şi începu... Ceilalţi se făcură roată în jurul lui, privindu-l cum pisăgea pământul în vârful picioarelor, dând cu călcâiul în scânduri, strâmbându-şi gleznele, când afară, când înăuntru, lăsându-se pe genunchi, sărind în sus, de parcă intrase aghiuţă în el.

După ce se munci aşa vreun sfert de ceas, căzu pe un scaun: - Vezi, domnule!... Astea sunt ale noastre, nu valţuri, dănănăi de-alea de-ale dlui Alexandriu... Auzi «golu, golu», parcă ia hapuri!...

În vremea asta, polcovnicul Stamate, care sta întins pe jos ca un tumurug, puse mâna pe pantofii lui Tănase şi, foarte liniştit, îi umplu cu mezeluri de pe masă...".

LUMEA LUI SCATIU
Relaţiile lui Tănase Scatiu se pot schematiza simplu după interese, jocuri, afaceri necurate, într-un fel de îndreptar valabil pentru împrejurări similare dincolo de vremuri. Scatiu şi jurnaliştii. "Poliţaiul: - Ei... nebun, nebun; dacă m-o da la jurnale, aşa-i c-am păţit-o?

Ce «jornale, domle»!... Parcă eu nu cunosc «jornalişti» câţi pofteşti! Ia să vezi, când mă duc la Bucureşti, câţi stau împrejurul meu... Dacă-i vorba pe aia, să-l dăm noi pe el". Scatiu şi primarul. "- Înţelegi dumneata!... Ăsta-i primarul ales de mine. Ce-a băut şi ce-a mâncat. Apoi începu să-i istorisească toată păţania lui Aronovici: cum fusese sergent în armată, cum se încurcase c-o femeie măritată şi o despărţise de bărbat, cum venise la un peticel de moşie ce-l avea acolo, cum era veşnic fără lescaie etc.
- Mi l-am ales primar... Mă ţine vreo mie de franci pe an, dar halal!..."

Scatiu şi ministrul. "În vremea asta, Scatiu se da de ceasul morţii. Se întrunea în toate zilele cu deputaţii şi senatoriii din majoritate la el acasă, unde venea şi prefectul, câteodată şi unul sau doi subprefecţi mai isteţi, spre a pune la cale primirea ministrului. Primarul umbla din prăvălie în prăvălie, ca pe vremea alegerilor, rugând lumea să iasă la gară cu mic, cu mare. Negustorii erau invitaţi să cureţe stradele, fiecare până la jumătate, ca apoi «serviciul municipalităţii» să ridice noroiul. Unii zâmbeau... deoarece «serviciul» în chestiune se compunea din două cărucioare desfundate...

RĂZBUNAREA
Revenit la moşie, boierul Dinu Murguleţ porunceşte să fie aruncat aşternutul din patul lui Scatiu cu vorbele care au făcut carieră: "Să iasă mirosul de mitocan...".
Răzbunarea autorului pe Tănase Scatiu, "pe neamul lui rău şi primejdios" (Ibrăileanu), este totală, trupul lui Scatiu fiind spulberat de furia ţăranilor: "Într-o clipă, îl făcură fărâmele, fără zgomot, fără vaiete. Ancheta judecătorească găsi în creierii lui turtiţi pietre, cuie, o basma ruptă...".