Sa ne cunoastem scriitorii - Augustin Buzura

Proza lui Augustin Buzura exercită o atracţie greu de explicat. Această proză este scrisă intr-un stil greoi şi suferă de monotonie (singura schimbare de ton aducănd-o unele secvenţe satirice, şi ele insă de o mare seriozitate). Predomină analiza psihologică, făcută la persoana intăi, cu o minuţie obositoare.

Nisipul transformat in cristal

Proza lui Augustin Buzura exercită o atracţie greu de explicat. Această proză este scrisă intr-un stil greoi şi suferă de monotonie (singura schimbare de ton aducănd-o unele secvenţe satirice, şi ele insă de o mare seriozitate). Predomină analiza psihologică, făcută la persoana intăi, cu o minuţie obositoare. Personajul care realizează introspecţia este aproape mereu deznădăjduit, pentru că viaţa i-a contrazis idealurile - inălţătoare, dar şi naive. Uneori există o disproporţie intre vehemenţa nemulţumirii şi cauza - minoră - care a provocat-o. Se observă, in asemenea situaţii, că dramatismul este intreţinut artificial, intrucăt convine, mai mult decăt oricare altă stare de spirit, temperamentului artistic al scriitorului. Inainte de-a avea motive să fie grav, scriitorul este grav. (George Arion, care i-a luat căndva un interviu, l-a intrebat, exasperat, la sfărşitul convorbirii: "De ce sunteţi atăt de grav? Nu credeţi că asta inseamnă o viziune parţială asupra existenţei?")


De obicei, prozatorul are grijă să inventeze situaţii dramatice - şi uneori melodramatice - care să justifice sentimentul dominant de nemulţumire, de pierdere ireparabilă, de reproş la adresa intregii umanităţi. Pe de altă parte, deşi cuprind multe intămplări senzaţionale (inclusiv crime, violuri, bătăi, sinucideri, prăbuşiri morale, nedreptăţi strigătoare la cer, dispariţii de persoane, arestări, imbolnăviri de boli incurabile, cazuri de adulter surprinse in flagrant delict, crize de nervi, divorţuri, abandonuri de familie etc.), romanele sale nu au ritm. "Acţiunea" inaintează lent, se impotmoleşte in ea insăşi, cu văscozitatea unei lave de vulcan.


Aparent, deci, nu există prea multe motive pentru ca această proză să placă. Şi totuşi, nu numai că place, dar inspiră incredere şi pasionează. Explicaţia constă, probabil, intr-un suflu care armonizează stridenţele şi autentifică, prin consecvenţă, ceea ce este artificial. Se simte, in timpul lecturii, că scriitorul crede in scrisul său şi că mijloacele artistice, fie şi precare, la care recurge servesc unui scop nobil, urmărit cu tenacitate, cu devotament şi chiar cu spirit de sacrificiu. Nu facem o simplă figură retorică remarcănd că romancierul se infăţişează ca un om angajat cu toată convingerea in lupta pentru bine, adevăr şi frumos. Cine a vizitat o fabrică de sticlă a văzut cum focul transformă nisipul in cristal. La fel se intămplă in proza lui Augustin Buzura, unde flacăra mereu nestinsă a increderii in menirea de scriitor face ca un conglomerat de impurităţi să devină literatură.

• Alex Ştefănescu

CV

Augustin Buzura (n. 22 septembrie 1938, Berinţa, jud. Maramureş). In perioada 1958-1964 studiază la Facultatea de Medicină Generală din Cluj, specializăndu-se in psihiatrie, dar nu profesează medicina. Autor al unor romane de mare succes: Absenţii, 1970 (ed. a II-a, 1991), Feţele tăcerii, 1974 (ed. a II-a, 1991; ed. a III-a, text definitiv, pref., c.v.
şi bibl. de Mircea Iorgulescu, 1996), Orgolii, 1977, Vocile nopţii, 1980, Refugii, 1984, Drumul cenuşii, 1988, Recviem pentru nebuni şi bestii, l999.


Eu cred in formula mea, ea mi se potriveşte, nu rămăn la ea pentru că nu aş fi capabil să-mi insuşesc alte maniere de a scrie. Mi-e indiferent dacă sunt socotit modern sau demodat, imi continuu drumul fără să susţin că numai acesta este bun, rămăn cu obsesiile mele, cu modalităţile mele de a scrie, cu convingerile dobăndite pe parcursul unei vieţi şi, desigur, cu cititorii mei. Căci, trebuie să vă spun, cărţile incă mi se vănd imediat chiar şi la a patra ediţie. Mă uit in jur cu infinită inţelegere, grăbit, insă, să-mi duc la capăt măcar o parte din proiectele pentru care trăiesc, adică să-mi folosesc căt mai bine puţinul timp ce ni s-a dat. Şi, curios, mă simt mai in formă ca oricănd, mai proaspăt şi mai receptiv la nou decăt eram in indepărtata-mi studenţie.
O curiozitate intelectuală vie, permanentă, o foame teribilă de viaţă mă obligă să cred, printre altele, că sunt pe drumul ce mi se potriveşte, că nu sunt greşite concluziile la care am ajuns.

• Augustin Buzura

• Rubrică realizată cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din Romănia