Să ne cunoaştem scriitorii: Claudiu Komartin

• Un altfel de “douămiist”

Claudiu Komartin e de si­tuat printre poeţii cei mai re­prezentativi ai “ge­ne­ra­ţiei 2000”. Tânărul subţire, şi la propriu, şi la figurat, propune un eu revoltat, cu o sensibilitate rănită de variile agresiuni ale lumii din jur.

Claudiu Komartin e de si­tuat printre poeţii cei mai re­prezentativi ai “ge­ne­ra­ţiei 2000”. Tânărul subţire, şi la propriu, şi la figurat, propune un eu revoltat, cu o sensibilitate rănită de variile agresiuni ale lumii din jur. Şi, ca pentru a-şi apăra un fond firav şi vulnerabil, îşi îngroaşă pe alocuri vocea sub un soi de mască boemă, afişând, intermitent, bruta­lităţi.  Face parte însă mai degrabă din familia unui Constant Tonegaru, cel care, într-o vreme de deva­lorizări radicale ale multor ade­vă­ruri sufleteşti majore, apărea marginalizat şi cumva “anacronic”. Programatic, poemul său se vrea “încordat şi tăios”, “strâns şi rece ca un pumn de oţel”,  cu “creierul fisurat şi negru”, “furios şi neîmpăcat”, gata să-şi înfigă “tăişul în masca pudorii”. În fapt, lirismul – autentic – al scri­sului său e  produsul tensiunii dintre asemenea stări acut-negative şi spi­ritul în căutare de echilibru, în fond “pudic”, contrariat şi vexat de al­te­ră­rile realităţii cu care se confruntă. Spaimă, nelinişte, violenţă, insomnie, urlet, dezgust sunt cu­vinte-cheie ale acestei poezii în care apar, compensator, tandreţea, melancolia, re­veria, bunătatea, crisparea, slă­bi­ciunea. O mare ne­voie de sinceritate a expresiei de sine întreţine discursul – “poemele astea scrise pe inima goală” – care ar vrea să spună “totul dintr-un singur zvâcnet”, definit drept “cântec de furie şi disperare” şi rostit de o gură care cere să fie “umplută cu dinamită”. Grav decepţionat de actualitatea imediată, de revoluţia trădată, de minciună şi ipocrizie, subiectul poetic  apare obsedat de teama ma­ni­pu­lării: “păpuşarul cu mâinile negre  zumzăie pe străzile unui oraş ne­gru”, iar această nelinişte e tradusă în chiar titlul volumului de debut, Păpuşarul şi alte insomnii, din 2003. Expresionismul întunecat al unor asemenea viziuni este însă cumva stilizat, temperat de un anume gust pentru înscenare, de o “exigenţă aristocratică”, prin apelul la imagini, fie ele ale angoasei şi durerii, de o anume preţiozitate “estetă”: subiectul îşi afişează “sternul alb şi strălucitor ca un crucifix”, cântă la o “harfă de sânge”, caută un loc “în rana triunghiulară din piept/ pentru un psalm de foc”...  S-a putut vorbi, astfel, la el de un  soi de histrionism şi de narcisism (Octavian Soviany), caracteristice jocului dintre conştiinţa simulacrului şi angajamentul autentic existenţial al poeziei. Sunt trăsături nuanţate în cartea din 2003, Circul domestic, unde gesturile intempestive par mai atent controlate, accentele confesive capătă culori elegiace, nervozi­ta­tea atitudinii suferă un soi de “îmblânzire”, iar “oboseala” şi sentimentul precarităţii umanizează şi simplifică expresia, făcând-o mai directă: “veţi vedea: sub tunica prea strâmtă, pieptul mi-l voi detona cu o şoaptă”.  Epitetele “încrâncenat” şi “sumbru” revin, dar şi trăsăturile eului ambiguu, de “derbedeu stră­lu­citor şi primejdios”, cu o “distincţie bizantină”. Sunt note care-l despart pe poet de confraţii “douămiişti”, înclinaţi majoritar spre un fel de minimalism al notaţiei prozaice, cu vehemenţe postavangardiste ale discursului.

 

CV:

Claudiu Komartin (n. 7 august 1983, Bucureşti). Student la Facultatea de limbi străine a Universităţii din Bucureşti. Volume de versuri: Păpuşarul şi alte insomnii (2003, Premiul Naţional Mihai Emi­nescu pentru debut şi premiul “României literare”) şi Circul domestic (2005, Premiul Academiei Române). Publică poezie, proză, eseuri în principalele reviste literare româneşti.

 

 

“Ce mai pot aştepta în lumina crudă/ a unui soare aproape de tot putre­­­zit? / Mâna mea a tăcut destul. / Iar inima aceasta ar putea lumina oraşe întregi! // Sunt pregătit pentru orice sacrificiu. / Voi putea spune totul dintr-un singur zvâcnet? / Dar cum să spun totul despre suferinţele tale? /.../ Sunt unicul locuitor al acestui poem / al acestui cântec de furie şi disperare / în care te-aş vârî cu de-a sila / popor al meu / condus de călugări înşelători / şi de molii în stra­ie de fluture” (Patru lamentaţii pentru poporul fisurii, în Păpuşarul şi alte insomnii).

 

• Rubrică realizată cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din România