• Un altfel de “douămiist”
Claudiu Komartin e de situat printre poeţii cei mai
reprezentativi ai “generaţiei 2000”. Tânărul subţire, şi la propriu, şi la
figurat, propune un eu revoltat, cu o sensibilitate rănită de variile agresiuni
ale lumii din jur.
Claudiu Komartin e de situat printre poeţii cei mai
reprezentativi ai “generaţiei 2000”. Tânărul subţire, şi la propriu, şi la
figurat, propune un eu revoltat, cu o sensibilitate rănită de variile agresiuni
ale lumii din jur. Şi, ca pentru a-şi apăra un fond firav şi vulnerabil, îşi
îngroaşă pe alocuri vocea sub un soi de mască boemă, afişând, intermitent,
brutalităţi.
Face p
arte însă mai degrabă
din familia unui Constant Tonegaru, cel care, într-o vreme de devalorizări
radicale ale multor adevăruri sufleteşti majore, apărea marginalizat şi cumva
“anacronic”. Programatic, poemul său se vrea “încordat şi tăios”, “strâns şi
rece ca un pumn de oţel”,
cu “creierul
fisurat şi negru”, “furios şi neîmpăcat”, gata să-şi înfigă “tăişul în masca
pudorii”. În fapt, lirismul – autentic – al scrisului său e
produsul tensiunii dintre asemenea stări
acut-negative şi spiritul în căutare de echilibru, în fond “pudic”, contrariat
şi vexat de alterările realităţii cu care se confruntă. Spaimă, nelinişte,
violenţă, insomnie, urlet, dezgust sunt cuvinte-cheie ale acestei poezii în
care apar, compensator, tandreţea, melancolia, reveria, bunătatea, crisparea,
slăbiciunea. O mare nevoie de sinceritate a expresiei de sine întreţine
discursul – “poemele astea scrise pe inima goală” – care ar vrea să spună “totul
dintr-un singur zvâcnet”, definit drept “cântec de furie şi disperare” şi
rostit de o gură care cere să fie “umplută cu dinamită”. Grav decepţionat de
actualitatea imediată, de revoluţia trădată, de minciună şi ipocrizie,
subiectul poetic
apare obsedat de teama
manipulării: “păpuşarul cu mâinile negre
zumzăie pe străzile unui oraş negru”, iar această nelinişte e tradusă
în chiar titlul volumului de debut, Păpuşarul şi alte insomnii, din 2003.
Expresionismul întunecat al unor asemenea viziuni este însă cumva stilizat,
temperat de un anume gust pentru înscenare, de o “exigenţă aristocratică”, prin
apelul la imagini, fie ele ale angoasei şi durerii, de o anume preţiozitate “estetă”:
subiectul îşi afişează “sternul alb şi strălucitor ca un crucifix”, cântă la o “harfă
de sânge”, caută un loc “în rana triunghiulară din piept/ pentru un psalm de
foc”...
S-a putut vorbi, astfel, la el
de un
soi de histrionism şi de narcisism
(Octavian Soviany), caracteristice jocului dintre conştiinţa simulacrului şi
angajamentul autentic existenţial al poeziei. Sunt trăsături nuanţate în cartea
din 2003, Circul domestic, unde gesturile intempestive par mai atent
controlate, accentele confesive capătă culori elegiace, nervozitatea
atitudinii suferă un soi de “îmblânzire”, iar “oboseala” şi sentimentul
precarităţii umanizează şi simplifică expresia, făcând-o mai directă: “veţi
vedea: sub tunica prea strâmtă, pieptul mi-l voi detona cu o şoaptă”.
Epitetele “încrâncenat” şi “sumbru” revin,
dar şi trăsăturile eului ambiguu, de “derbedeu strălucitor şi primejdios”, cu
o “distincţie bizantină”. Sunt note care-l despart pe poet de confraţii “douămiişti”,
înclinaţi majoritar spre un fel de minimalism al notaţiei prozaice, cu vehemenţe
postavangardiste ale discursului.
CV:
Claudiu Komartin (n. 7 august 1983, Bucureşti). Student la
Facultatea de limbi străine a Universităţii din Bucureşti. Volume de versuri: Păpuşarul
şi alte insomnii (2003, Premiul Naţional Mihai Eminescu pentru debut şi
premiul “României literare”) şi Circul domestic (2005, Premiul Academiei
Române). Publică poezie, proză, eseuri în principalele reviste literare româneşti.
“Ce mai pot aştepta în lumina crudă/ a unui soare aproape de
tot putrezit? / Mâna mea a tăcut destul. / Iar inima aceasta ar putea
lumina oraşe întregi! // Sunt pregătit pentru orice sacrificiu. / Voi putea
spune totul dintr-un singur zvâcnet? / Dar cum să spun totul despre suferinţele
tale? /.../ Sunt unicul locuitor al acestui poem / al acestui cântec de furie şi
disperare / în care te-aş vârî cu de-a sila / popor al meu / condus de călugări
înşelători / şi de molii în straie de fluture” (Patru lamentaţii pentru
poporul fisurii, în Păpuşarul şi alte insomnii).
• Rubrică realizată cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din România