Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Despre Ştefan Popa Popas s-a scris enorm, cel puţin după anul 1995, când a intrat în guiness book. Date concrete despre activitatea uriaşă a domniei sale există în cărţi şi albume care îi sunt dedicate. Există de asemenea, blogul personal unde sunt postate filme, cronici, fotografii, premii şi cam tot ce se poate afla despre viaţa sa profesională. Este foarte cunoscut, în ţară şi în lume.
Pentru că am avut şansa să îl întâlnesc, mi-am dorit mult să îl evoc aşa cum am făcut-o şi până acum, din unghi subiectiv. Să încerc să spun, cât este posibil în cuvinte, povestea Ştefan Popa Popas, aşa cum am perceput-o. De elogii, Slavă Cerului! nu duce lipsă.
Îl ştiam, ca toată lumea, de la televizor. Personalitatea sa impunea alături de respect, o anume asprime, detaşare, privea parcă lumea, paradoxal, de undeva de deasupra. Spun paradoxal, pentru că în mod concret, privea chipurile oamenilor de foarte aproape, cu o lupă nevăzută. L-am întâlnit la un festival de umor, la Gura Humorului, în 1998. Era preşedintele juriului la secţiunea caricatură. L-am privit cu distanţa proprie reporterului tv care eram atunci. Vedeam pentru prima dată mulţimi de oameni aşteptând cuminţi la coadă, pentru un portret. Am văzut răbdarea, atenţia, meticulozitatea artistului care desena fiecare model ca şi când ar fi fost cel mai important. Atunci, acolo, seara, m-a desenat. Eram toţi la o masă veselă, într-o atmosferă predilectă festivalurilor de umor. În portretul pe care îl privesc şi acum, Ştefan Popa Popas a surprins o tristeţe pe care doream să o ascund şi de mine. A fost proba pe viu că maestrul vede dincolo de dincolo până în sufletul oamenilor, că îi surprinde cu ochi de vultur şi cu laser în privire.
În timp, de-a lungul anilor, în alte întâmplări şi conjuncturi am văzut sute de oameni stând la coadă la Popas, dar deja ştiam de ce. Ştiam desigur, ca toată lumea care a vrut să afle, că a realizat portrete unor preşedinţi de stat, ambasadori, personalităţi de primă mărime ale lumii. Am remarcat, cum spuneam, că nu discriminează nici un om pe care îl desenează. Am evitat până acum cuvântul caricatură, pentru că ce face Popas este mult mai mult decât atât. Este proiecţia în linii curbe şi culoare a interiorului, felului de a fi şi de a simţi a celui pe care îl are în faţă. Mă gândesc că această măiestrie ţine mai mult de psihologie decât de arta desenului.
Am avut, de asemenea, şansa să aflu despre generozitatea lui Popas, cea despre care nu vorbeşte. Spun aici doar că elevii Academiei Popas, de la Timişoara, nu plătesc taxe şi sunt găzduiţi, cu toate cheltuielile incluse de patronul spiritual... A editat cărţi, a dat premii, pe scurt, crede în talente şi le pune în valoare fără nicio ezitare.
L-am văzut vesel şi binedispus, colocvial şi generos cu cei din jur, l-am văzut încordat şi încrâncenat, atunci când lumea din jur parcă îl strângea de suflet... Este un răsfăţat al lumii pe care totuşi, îl doare ţara lui. Este prezent la mari reuniuni internaţionale, pe banii proprii, reprezentând România. Am văzut recent un film, în care actualul preşedinte I.C.R îi mulţumeaşte pentru imaginea pe care o face României, la Salonul Cărţii din Paris, cum spuneam, pe banii săi. Acestea sunt fapte despre care nu se vorbeşte la ştiri, nu se scrie în ziare.
Într-o bună zi, după nişte ani în care am însoţit în calitate de reporter festivaluri pe care le prezida, mi-a spus că îi pot spune pe nume. Şi că îmi va publica un volum de versuri, la Editura Popas Art, din Timişoara. S-a ţinut, fireşte de cuvânt, se întâmpla în anul 2000. Acestea sunt gesturi rare, nevăzute, care nu pot fi trecute în uitare. Mă întreb de multe ori, cine îi mulţumeşte, pe cât ar merita. Mă întreb de ce suferă atât, pentru soarta unei lumi care ar putea să nu îi atingă viaţa. Pentru că Ştefan Popa Popas este o instituţie în sine, una cu un singur membru al cărui preşedinte este, o instituţie de anvergură internaţională. Poate că acesta este preţul plătit de un inegalabil artist, acela de a se lăsa traversat de toată suferinţa şi anomalia din jur. El, acest ,,stahanovist al caricaturii” cum l-a numit regretatul Constantin Stan, are şi duşmani şi critici neîndurători. Oameni care sunt incapabili să perceapă nuanţele şi profunzimea care îl definesc pe Popas. Trăim, desigur, vremuri scoase din minţi, în care valorile sunt parcă decapitate. Sunt, în orice caz, ascunse şi minimalizate. Mă doare suferinţa lui Ştefan Popa Popas dar îi spun că un mare destin, un destin cu har poate fi scris doar în acest fel. Spintecând înaltul cu aripi ocrotite de îngeri puternici. Cine este şi ce poate ştie foarte bine. Că numele său este asociat României ştie şi tot ce face, face cu program, în cunoştinţă de cauză. Îmi rămâne doar să îi mulţumesc din suflet şi să îi spun că păstrez catalogul pe care mi-a scris, atunci, în 1998, cuvinte care s-au mai decolorat în timp, care mi-au fost de multe ori protecţie şi pansament pe rănile sociale.
Stefan Popa Popas este viu, respiră printre noi. Să ne aliniem frumos la coadă şi să îi mulţumim din suflet!
Citește pe Antena3.ro
