Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cine a fost Petru Dumitriu? Iată o întrebare la care răspunsurile sunt pe cât de variate, pe atât de controversate. Pentru Eugen Simon, autorul unui excepţional, din toate punctele de vedere, volum de "Convorbiri cu Petru Dumitriu", este "un personaj care se confesează şi, de multe ori, se căieşte".
"Un mare scriitor, care priveşte în urmă şi reconstituie lumea dramatică prin care a trecut şi din care, la un moment dat, a fugit. Pentru a intra în alta, lumea frigului." Pentru alţii, autorul "Cronicii de familie" este "cel mai interesant, dar şi cel mai cinic reprezentant al literaturii realist-socialiste din România". (Vl. Tismăneanu şi Cristian Vasile)
Se poate spune că momentul de cotitură al carierei sale literare este 1953, an în care îi apare nuvela "Bijuterii de familie", care conţine "in nuce" capodopera "Cronică de familie", apărută în 1957. Fără vorbe mari, de circumstanţă, aceasta este şi rămâne o carte de referinţă pentru biografia scriitorului, dar, mai ales, pentru destinele literaturii româneşti. în 1959, "Cronica..." este tipărită, sub titlul "Les Boyards", în limba franceză, la Editura Seuil. îşi păstrează deplinul adevăr aprecierile criticului Raymond Jean, care consideră stilul lui Petru Dumitriu ca fiind "al unui Balzac trecut prin Proust".
ARTA DE A FI ALTFEL
Apogeul carierei pe linia administrării politice a culturii o va atinge o dată cu numirea sa ca director al Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă - singura editură care tipărea literatura română. Directoratul lui Petru Dumitriu a fost de bun augur, el iniţiind colecţia "Clasicii Literaturii Universale" şi seria "Meridiane".
în acest fel, autori până atunci prohibiţi, cum ar fi Thomas Mann, Jean Cocteau, Paul Eluard, Jean Paul Sartre sau Faulkner ajung sub ochii cititorului român. Nici scriitorii noştri nu sunt uitaţi de ambiţiosul editor, Lucian Blaga, Mateiu Caragiale, Octavian Goga ori Panait Istrati fiind numai câteva nume care sunt reeditate, după ani buni de index.
Socotit un "tovarăş de drum", Petru Dumitriu va fi un adevărat "domn", ba chiar un "dandy" printre "tovarăşi". Au rămas proverbiale eleganţa-i sfidătoare, mai ales fracul!, ca şi perechea de buldogi pe care îi scotea, tot ostentativ, la plimbare (el poate fi uşor recunoscut în potretetul condotierului zugrăvit, cu cerneală neagră, de Eugen Barbu în "Caietele Princepelui"), ori bacşişurile sale exorbintante de la Athenee Palace.
Nu putea trece neobservat nici faptul că, încă în 1945, Petru Dumitriu se ambalase într-o legătură sentimentală cu Henriette Yvonne Stahl, femeie deosebită nu numai pentru că era cu 24 de ani mai în vârstă decât el, ci şi fiindcă avea un "dosar de cadre" exploziv. Era fiica unui francez alsacian stabilit în România şi devenit stenograful lui N. Iorga, una dintre "bestiile negre" ale istoriei oficiale.
În plus, unul dintre fraţii scriitoarei era H.H. Stahl - renumitul sociolog (sociologia fiind, pe atunci, o ştiinţă prohibită), iar un alt frate vitreg, Şerban Voinea, membru al Partidului Social-Democrat al lui C. Titel Petrescu. Numit, în anii războiului, ambasador la Berna, Şerban Voinea va rămâne în Occident în 1947. Toate astea nu puteau decât să stârnească invidii şi resentimente. De aici i s-a tras admonestarea proletcultistului Ion Vitner: "Spun că ai primit măciuci în cap, dar eşti comunist. Petre (sic!) Dumitriu poate să spună acest lucru, deşi e foarte talentat, dar nu e comunist".
Cel vizat nu se lasă prea mult călcat pe nervi. A rămas de pomină "invitaţia" adresată lui Mihai Beniuc, tartorul-şef al Uniunii Scriitorilor: "Urcă-te pe scaun să-ţi trag două palme!".
EXILUL FĂRĂ ÎMPĂRĂŢIE
La începutul lui 1960, vestea cădea ca un trăsnet la Bucureşti: scriitorul Petru Dumitriu "a rămas" (acesta era termenul conscrat în limbajul vremii) în Vest! Împreună cu soţia. Trecuse din sectorul sovietic al Berlinului în cel de Vest. Petru Dumitriu avea să-şi explice gestul prin dezacordul cu rigorile draconice ale regimului, în special cu cenzura comunistă. Curată ironie a sorţii, în cuvântul rostit la Conferinţa Uniunii Scriitorilor din iulie 1955, "tov. Petru Dumitriu" spunea: "Nu ştiu dacă noi am informat conducerea partidului despre scriitori care fug".
Se referea, la acea dată, numai la manifestările de "evazionism", la scriitorii care fug, evitând problemele transformării socialiste ale agriculturii. Şi conchidea: "Există lipsuri de răspunderi tocmai în orientarea asupra acestor probleme importante ale vieţii".
De data asta, era însă vorba despre o fugă la modul propriu al cuvântului. Fuga dintr-o realitate deloc livrescă şi câtuşi de puţin idilică! Rămâne pentru o vreme în Germania, scrie mult şi publică, aproape în fiecare an, o carte, cele mai cunoscute fiind "întâlnire la Judecata de Apoi" şi "Incognito". Bun cunoscător al secretelor "elitei puterii", Petru Dumitriu va da câteva portrete memorabile ale unor protagonişti ai lumii politice sau literare.
Astfel, Leonte Răutu devine Leonte Malvolio, în Diocletian Sava îl recunoaştem pe Miron Constantinescu, în Alfred Anania se regăseşte Iosif Chişinevschi şi, în fine, Herakles Niţeluş este Mihai Beniuc. Romanul are meritul incontestabil de a fi o necruţătoare radiografie a vertijurilor morale ale unor prea puternici ai zilei, care se pretindeau purtătorii şi promotorii înaltelor idealuri morale şi politice ale clasei muncitoare şi ale partidului său. Aceeaşi scrutare severă a modului de a fi al potentaţilor de la Bucureşti o vom întâlni şi în interveniţiile sale la microfonul Europei libere.
De data asta, personajul principal este Gheorghe Gheorghiu-Dej, care devine eroul pamfletelor cu titlul "Regele Gheorghe şi fiicele sale". (La fel de adevărat este şi faptul că acelaşi Gheorghiu-Dej era cel cu care Petru Dumitriu juca tenis, împreună cu premierul Ion Gheorghe Maurer - tenisul fiind un sport mic-burghez, nu-i aşa?!).
Fireşte, faţă de asemenea gesturi, venite din partea unui om pe care până mai ieri îl socotea un adevărat "copil teribil", regimul de la Bucureşti nu putea rămâne fără reacţie! Mai cu seamă pentru că scriitorul fugise având printre bagaje atât manuscrisul unui roman - probabil "întâlnire la Judecata de Apoi" -, cât şi documente din Arhiva CC al PMR. Represaliile vor fi cumplite. Părinţii scriitorului sunt arestaţi, la fel ca şi sora sa, iar fiica de zece ani este internată la o casă de copii.
Mai sunt arestaţi Henriette-Yvonne Stahl, de care divorţase încă din 1957, ba chiar şi fostul soţ al acesteia, Ion Vinea, cu care Petru Dumitriu rămăsese prieten.
I-a oferit însă Occidentul lui Petru Dumitriu împlinirea mult visată? A fost exilul său şi un regat al recunoaşterii talentului său de excepţie? Greu de răspuns afirmativ, în totalitate. Ce-i drept, în primii ani succesul nu părea să-l ocolească. De pildă, romanul "Incognito", apărut în 1962, este considerat cea mai bună carte a sa scrisă în exil, autorul fiind numit "al doilea Pasternak", prin raportare la Boris Pasternak, autorul romanului "Doctor Jivago", pe care autorităţile sovietice l-au împiedicat să primească Premiul Nobel pentru literatură.
Adevărul e că-n Occident Petru Dumitriu a rămas şi va rămâne până la sfârşitul vieţii sale un neadaptat. Dovadă şi faptul că în romanul "L'Extreme Occident" mulţi au văzut semnele dezamăgirii pe care i-o produsese "lumea liberă". Altfel spus, a rămas cel care la Bucureşti era "un domn printre tovarăşi" doar "un tovarăş printre domni"? Greu de spus. Fapt sigur rămâne că ostilitatea figurilor-cheie ale emigraţiei româneşti era făţişă şi fără putinţă de a fi domolită.
Se povesteşte că anumite nume, de regulă elogios menţionate pentru susţinerea publică a intelectualilor români aflaţi în dezacord cu regimul comunist din ţară, ar fi fost "nucleul dur" al acestei aversiuni bine dirijate. Nu au lipsit nici excepţiile care au confirmat regula! De pildă, în 1961, pe când se vorbea insistent despre apariţia cărţilor lui Petru Dumitriu la prestigioasa Editură Gallimard, la Paris, s-a deplasat, anume spre a împiedica acest lucru, însuşi Mircea Eliade.
Dar, după ce l-a ascultat, Gaston Gallimard a răspuns: "Prea bine, domnule Eliade, Petru Dumitriu nu va apărea la noi. Dar să ştii că pe scaunul pe care stai acum a stat, în urmă cu o oră, Petru Dumitriu, care mi-a vorbit despe dumneata cu o admiraţie cum nu mi-a fost dat să aud".
STRĂINĂTATEA E STRĂINĂTATE
La începutul anilor '80, tirajul cărţilor sale nu mai depăşea 1.000 de exemplare. La aceste necazuri de ordin financiar se adăugau nefericirile familiale ale scriitorului: soţia şi fiica sa (pe care o recăpătase prin 1964) îl vor părăsi, luând drumul Americii Latine. Tot mai însingurat, scriitorul se stabileşte la Metz, după ce, vreme de două decenii, locuise la Frankfurt. Aici îl va întâlni, prin 1995, pe George Pruteanu, care îi va pune şi această dureroasă întrebare: "Unde este «acasă» pentru dumneavoastră?". Răspunsul este lapidar şi tulburător: "Nici una, nici alta. Acasă, pentru mine, este la Baziaş sau la Bucureşti".
În România, Petru Dumitriu a revenit abia în 1996. Mai precis, vineri, 27 septembrie 1996, în timp ce la postul de televiziune Antena 1 se desfăşura "Turneul candidaţilor". întrebat atunci ce a simţit la sosirea în ţară, scriitorul declară:
"Eliberarea sufletului. Străinătatea este străinătate. Poate să fie foarte frumoasă, poate să fie admirabilă, poate să fie foarte primitoare, dar este străinătate". Continuând cu această mărturisire: "Prima jumătate a vieţii mele am petrecut-o în ţară şi a doua în străinătate. Acum începe a treia jumătate...".
Nu i-a mai fost dat să se bucure de această "a treia jumătate" a vieţii sale! Petru Dumitriu moare în ziua de 6 aprilie 2002 la Metz. Pe masa de lucru avea manuscrisul ultimei cărţi, pe care o dorea a fi o carte mare din multe privinţe. Cartea trebuia să se numească "Structurile răului".
Ce ar fi cuprins această carte testamentară e greu de spus. Putem însă crede că ar fi fost crezul unei conştiinţe care şi-a asumat multe dintre vicisitudinile vieţii şi ale condiţiei umane. Cu timpul, omul şi scriitorul Petru Dumitriu dobândesc statura, demnitatea şi dramatismul unui personaj cu adevărat reprezentativ pentru o frescă şi o cronică de epocă.
