Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Jurnalul Naţional: Sadoveanu mărturiseşte că în romanele sale istorice a pus mare preţ atât pe izvoarele scrise de cronicari, cât şi pe limba în care aceştia şi-au redactat letopiseţele. "Zodia Cancerului" nu e o excepţie de la această regulă pe care scriitorul şi-a impus-o. Totuşi, "Zodia…" e şi ficţiune. Ce şi cât e istorie şi unde începe (şi cum) arta literară a lui Sadoveanu, în ceea ce priveşte strict acest roman?
Cosmin Ciotloş: Acum, dacă e să spunem adevărul până la capăt, nici sursele lui Sadoveanu nu sunt chiar curat istorice. Neculce, de la al cărui Letopiseţ porneşte povestea din "Zodia..", e la rândul lui un prozator. (În fond, l-am studiat cu toţii la orele de română, nu la cele de istorie.) Evenimentele pe care le povesteşte nu-i sunt indiferente. Le colorează în funcţie de simpatii şi antipatii. Le mai schimbă însă şi contururile. Pentru unii domnitori e mumă, cum se spune, dar pentru cei mai mulţi e ciumă. Are prejudecăţi. Dar are şi talent. Prin urmare, Sadoveanu a avut de prelucrat mai degrabă un document sufletesc. Un document de stil. Care nu impune cine ştie ce constrângeri. De la câteva pagini, câte dedică Neculce celor trei "mandate" ale lui Duca, până la romanul articulat din 1929 e o distanţă! Apropo de istorie versus literatură, aş mai aminti un lucru, asupra căruia n-am insistat în prefaţă. Fără excepţie, comentatorii "Zodiei.." au plasat începutul acţiunii în toamna lui 1679. Când Duca nu se înscăunase încă! Abia în decembrie avea să redevină domn. Neculce (că tot vorbeam de el) e, în acest sens, cât se poate de explicit. Numai că Sadoveanu se abate de la rigoare, face o greşeală de calcul care, iată, supravieţuieşte până astăzi. E încă un argument în ce priveşte triumful ficţiunii.
● Faceţi, în prefaţa pe care aţi intitulat-o "Scrisori pierdute", unele referiri la opera lui Caragiale. Mai… la vale, amintiţi uluitorul deznodământ al istorioarei cinegetice care seamănă atât de bine cu genul de umor pe care-l preferă Umberto Eco. Să fie aceste "ingrediente" inteligent plasate în arta naraţiunii o momeală pentru cititorul curios şi un deliciu pentru lectorul avizat?
Întrebarea se leagă de ce-am discutat înainte. Multă vreme s-a crezut la noi că Sadoveanu e un autor spontan. Din anii ’80 însă, impresia aceasta a început să piardă teren. Sadoveanu e, desigur, un mare prozator, dar unul profund livresc. Au arătat-o convingător şi Nicolae Manolescu, şi Alexandru Paleologu. A simţit-o şi Ovid. S. Crohmălniceanu. Să ne înţelegem, nu de compilaţie e vorba, ci de o întreagă viziune asupra lumii. O viziune care pune în centrul acesteia cartea. Adică, aşa cum o gândeau cei vechi, suportul înţelepciunii. Iar înţelepciunea e arareori gravă. Sunt în "Zodia..." destule episoade care-o dovedesc. Cel la care mă refer în finalul prefeţei e emblematic.
Uneori inteligenţa şi umorul salvează vieţi. Cât priveşte relaţia subtilă dintre arta lui Sadoveanu şi aceea a lui Caragiale ar fi o sumedenie de lucruri de spus. Câţi mai ştiu că în primul lui volum de "Povestiri", din 1904, Sadoveanu are o bucată, "Hanul boului", care e un pandant perfect al mult mai cunoscutei "La hanul lui Mânjoală"?
● Această scriere a lui Sadoveanu nu e atât de cunoscută precum, să zicem, "Fraţii Jderi" ori "Baltagul". De ce?
Aici mă tem că sunt de vină programele şcolare. Mi-amintesc că în manualul după care am studiat eu, "Baltagul" era obligatoriu. "Fraţii Jderi" şi "Zodia Cancerului" însă aveau un statut opţional. Profesorul putea alege între cele două romane istorice. Şi, de obicei, îl alegea pe cel dintâi. Fiindcă acolo erau eroii. Acolo erau personajele exemplare. Modelele. Canonul didactic are acest neajuns. El vrea să ţină seama şi de o serie de criterii morale. Să facă educaţie. Să pună temelia. Restul, se spune, vine pe urmă. Gustul se formează mai târziu. Aşa o fi? Mie concepţia aceasta mi se pare perdantă. Fiindcă îl subestimează pe elev. Mai firesc ar fi ca adolescenţii să citească tot ce e valoros. Nu-i nimic dacă nu înţeleg fiecare nuanţă. Dacă nu-s, cultural, destul de copţi. Va veni şi vremea aceea. Important e să se obişnuiască. Să se-nveţe din timp cu exigenţa estetică. Le va fi atât de necesară când vor creşte!
● Uimirile de tot soiul care-l încearcă pe abatele de Marenne când pătrunde-n spaţiul mioritic – de la ultimele exemplare de zimbri la gustul şi reţeta ciorbei de potroace – (oare la ce se aştepta?) mă duc cu gândul la mult mai actualul Robert Kaplan, care spunea în "Fantomele Balcanilor" că România e spaţiul unde poţi întâlni şi cei mai capabili şi instruiţi oameni, dar şi cele mai mari canalii (vezi în "Zodia…" Curtea domnească de la Iaşi, jumătate abator, jumătate salon literar!). Vom scăpa vreodată, oare, de aceste etichete jurnalistico-literare de spaţiu al paradoxurilor (nimeni nu uită să puncteze mai ales aspectele negative…) care totuşi atrage irezistibil?
O să vă surprindă, poate, dar eu unul sunt destul de înţelegător cu aceste metehne. Aşa paradoxală cum e, lumea românească nu e, totuşi, câtuşi de puţin plictisitoare. De Marenne găseşte puterea de a se bucura de toate câte-i ies în cale. Asistă la un spectacol care-l fascinează. La Paris şi la Ţarigrad politica e la fel de murdară ca la Iaşi. Intrigi se ţes şi colo, şi colo. Să nu ne prefacem că n-o ştim. De Marenne e el abate, dar nu e un sfânt. Chiar dumneavoastră vorbiţi despre o atracţie irezistibilă. Păi, dacă e irezistibilă, de ce să ne punem noi de-a curmezişul? De ce să-i rezistăm?
