Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În opera lui Mihail Sadoveanu se armonizează istoria, documentarul şi poezia, împletite cu frumuseţea şi ritmul indicibil al naturii. Romanele istorice au un pronunţat timbru de epopee, în care legile vieţii fac casă bună cu tărâmul viselor. Scriitorul descoperă o parte din tainele existenţei, pe care le împărtăşeşte în scris. Deasupra poveştilor sadoveniene, mai sus de vieţile eroilor săi se cerne pulbere de poem şi înserare vrăjită.
Îndrăgostit iremediabil de munţi, păduri şi ape, preocupat de misterele trecutului şi de meandrele sufletului omenesc, Mihail Sadoveanu avea un loc sigur în istoria literaturii, atunci când în România se instaura ciuma comunistă. S-a născut în 1880, la Paşcani. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial avea peste 60 de ani şi îşi consolidase, în linii mari, opera. Fiul său cel mic, Paul, murise pe front. Ar fi avut, se pare, suficiente motive pentru a se retrage din viaţa publică. Este adevărat că extremiştii de dreapta îi arseseră cărţile în piaţa publică la sfârşitul anilor ’30, ceea ce l-a îngrozit şi, în încercarea sa de a se salva, şi-a construit o cabană într-un loc ferit de ochii lumii.
S-a retras, până la sfârşitul războiului, la Bradu Strâmb, pe Valea Frumoasei. Această întâmplare cumplită ar putea fi o explicaţie psihologică pentru decizia sa de a rămâne în prim-planul atenţiei publice şi după ce România a fost ocupată de sovietici. Pe de altă parte, comuniştii făceau tot ce le stătea în puteri pentru a-şi alătura oameni de cultură credibili, de a căror complicitate aveau urgentă nevoie.
Mihail Sadoveanu era deja un scriitor naţional, o personalitate al cărei cuvânt conta în societatea românească. S-a întâmplat astfel că, în 1944, Sadoveanu îi asigura pe români, într-un interviu publicat în Jurnalul de dimineaţă: "Nu am avut şi nu am nici o clipă vreo îndoială asupra declaraţiilor care s-au făcut şi care repetă că marii noştri vecini nu se vor amesteca în treburile noastre interne şi că vom putea merge în deplina noastră dezvoltare economică şi culturală urmărind evoluţia nobilă a democraţiei".
Nimic nu ne dă dreptul să punem azi sub semnul îndoielii sinceritatea credinţei sale de atunci. În 1945, Sadoveanu a susţinut o conferinţă al cărei titlu a devenit, în epocă, expresie consacrată: "Lumina vine de la răsărit". Geo Bogza l-a numit pe Mihail Sadoveanu "Ştefan cel mare al literaturii româneşti".
Cu umorul său autentic şi contaminant, criticul şi istoricul literar Alex. Ştefănescu adaugă: "Este nefiresc şi grotesc ca Ştefan cel Mare să-l laude pe Stalin şi să-i sfătuiască pe ţărani să înfiinţeze colhozuri". Cert este că Mihail Sadoveanu a rezistat prin puterea spiritului său turnată magistral într-o operă de primă mărime. Poate că a făcut tot ce credea că este mai bine pentru a-şi salva de la uitare cărţile care odată îi fuseseră arse.
Tot Alex. Ştefănescu lămureşte şi subliniază în "Istoria..." domniei sale: "De la debutul din 1904 şi până în 1944, Sadoveanu a rămas mereu el însuşi, nemarcat de regimurile politice şi literare care s-au succedat. A făcut figuraţie solemnă pe scena actualităţii, dar şi-a păstrat un fond compact de indiferenţă visătoare, lăsând vremurile să treacă pe lângă el ca ceţurile pe lângă un vârf de munte".
Autorul precizează în subtitlu că "Fraţii Jderi" este un roman istoric. Este însă un roman istoric cu adâncimi de epopee, scris cu precizie de cronicar. Este roman istoric, dar şi epopee naţională, şi poem folcloric. Cele trei volume, "Ucenicia lui Ionuţ" (1935), "Izvorul alb" (1936) şi "Oamenii Măriei Sale" (1942), compun un colos cu sute de personaje, în care se împletesc, se prezintă şi se mişcă expresiv de la domnitori până la răzeşi şi ţigani robi. O lume vie şi adevărată ne înfăţişează istoria prin personajele acelui timp: boieri, domniţe, argaţi, călugări, oşteni, negustori, fiecare personaj reprezentându-şi, pe de o parte, categoria, pe de alta, individualitatea.
Romanul este o frescă din fundalul căreia se desprinde, se detaşează clar, puternic şi memorabil personajul unic exprimat în pluralitatea titlului: "Fraţii Jderi". Făptura tutelară, pretutindeni simţită în roman, este prezenţa lui Ştefan Vodă. Imaginea domniei sale este concentrată într-o privire pătrunzătoare, tăioasă şi limpede, expresie a forţei spirituale pe care o răspândeşte în ceilalţi. Mai înalţi decât domnitorul, demnitarii săi par că se uită la el "de jos în sus", iar supuşii îngenuncheaţi se sfiesc să îl privească.
Formidabila personalitate a lui Ştefan declanşează emoţii colective pe care Mihail Sadoveanu le vede aşa: "Câteva neveste ţipară de sfială, văzându-l pe Vodă în asemenea înălţime şi săgetări de lumină. Trei ţipete înfricoşate izbucniră dintr-o dată: în acel loc mulţimea se zvârcoli grăbit. Erau ţipete de femeie. Se dădu de îndată lămurire măriei sale că, de mare sfială, în acea clipă a slobozit din pântecul ei un prunc".
Despre bătăliile şi vitejiile fraţilor Jderi, despre mezinul Ionuţ, cel care a fost atât de nechibzuit în dragoste şi care striga: "Noi, răzeşii, suntem bărbaţi care nu ne spăriem unii de alţii", vorbim în articolul care va urma.
Citește pe Antena3.ro
