Viaţa e prea scurtă şi prea tristă s-o consumi inventând

În numărul din 18 ianuarie 1935 al reviste Rampa apărea un interviu cu scriitorul Anton Holban. Până la moartea lui, cu mult înainte de vreme, petrecută tot într-o zi de ianuarie, aveau să mai treacă doar doi ani...

Textul din '35 a fost inclus în volumul II al antologiei "Romanul românesc în interviuri", apărută în 1986, sub coordonarea lui Aurel Sasu şi Mariana Vartic, la Editura Minerva. Reproducem în continuare fragmente din interviul "Cu Anton Holban despre «Ioana», despre Proust, despre critici...".

Dl Anton Holban este un scriitor pe care marele public îl cunoaşte puţin şi care, de altfel, nici nu caută această cunoştinţă. Între cărţi (pe care le iubeşte cu o intolerantă pasiune), între concerte (pe care le urmăreşte cu o credinţă şi o fervoare de muzician), autorul romanului "Ioana" scrie departe de ceea ce se numeşte "viaţa literară".

 

Cum aţi scris ultimul dvs. roman, "Ioana"?

Acum doi ani, şi ca de obicei, adică nu la o masă, mereu aceeaşi, la care aş lucra zilnic acelaşi număr de ore, ci plimbându-mă prin superba grădină pe care o are bunica mea la Fălticeni, întrerupându-mă la fiecare moment ca să discut sau să mă ocup cu altceva şi scriind la întâmplare pe nişte foi printre care numai eu am putut să mă descurc. Bineînţeles, până la tipărire am reparat mereu, căutând să fiu cât mai esenţial.

 

Răspunsul acesta ar fi privitor la tehnica scrisului. Dar un roman există înainte de a fi scris, fie într-o realitate trăită, fie în imaginaţie, fie în amândouă. Şi atunci întrebarea s-ar referi la elaborarea mentală a romanului.

După cum se bănuieşte, realitatea a fost puţin deghizată. Socot viaţa prea scurtă şi prea tristă ca să ţi-o consumi inventând. Dar descrierea Cavarnei am făcut-o doi ani după ce am cunoscut Cavarna. Aceasta denotă artificiul sentimentelor? Am exemple celebre când s-a procedat identic. Probabil că aceasta este o lege a jocului nostru interior. Lamartine a plâns pe Julie Charles în "Le lac" mult mai târziu, pe când era însurat cu alta.

Aş vrea să se reţie din această carte miraculoasa atmosferă de la Cavarna, pe care m-am căznit s-o redau cât mai bine. Spaţiul imens care se întinde acolo în faţa ta şi pustietatea impresionantă. Noaptea nu auzeam decât zgomotul mării, al vreunei uşi de la vreo magazie goală, bătută de vânt, şi al şobolanilor care se jucau în pod. Consider "Ioana" drept un poem în proză. Subiectul este redus la maximum şi nu am alcătuit decât o îmbinare de emoţii. Lectorii n-or să abunde?

Sunt, aşadar, rari oamenii nefericiţi? Cine nu este complicat pentru o chestiune care-l interesează direct? Oare nu-şi trăieşte fiecare, la o vârstă, dragostea cu tristeţile ei?

 

Nu sunt un critic drept

Sunteţi, prin preocupările dumneavoastră, un eseist şi un critic. În această calitate, am vrea să ştim ce gândiţi despre "Ioana". Mai precis, ce gândeşte criticul Holban despre romancierul Holban?

Nu sunt un critic drept. Adică, nu mă forţez să împart elogiile sau defectele, indiferent de text, după cum mi se prezintă. Mă consolez cu gândul că şi criticii celebri, fără altă pretenţie decât de-a judeca operele celorlalţi, începând cu Boileau şi Saint-Beuve, au judecat rău. Nu mai am pasiunea de copil de a citi orice, cu egal interes. Deci am preferinţe numai pentru un singur fel de literatură. Mi se pare viaţa prea scurtă ca să joc un rol care nu-mi aparţine şi să nu fiu sincer, cu orice risc. Egoism, curiozitate, mi-e egal cum se numeşte acest instinct. 

 

Sunt autori, sau numai anumite cărţi ale lor, care m-au obsedat, i-am recitit de nenumărate ori, m-am gândit într-acolo de o sută de ori pe zi în timpul celor mai diferite ocupaţii ale vieţii noastre zilnice. Fromentin (Dominique), Proust (mai ales pasagiile Swann şi Albertine), Rainer Maria Rilke, Thomas Hardy (Jude l'Obscur)... Este o înrudire temperamentală între aceste cărţi. "Ioana" demonstrează poate aceste preferinţe. Să se noteze bine, nu reminiscenţe literare, ci numai aceleaşi jocuri sufleteşti. Acelaşi fel de emoţii, indiferent dacă decorul este mereu altul. Ce cred despre "Ioana"? De fapt, înţeleg această întrebare într-un singur fel: ce cred despre mine? Exact: uneori rău, uneori bine, victimă a tuturor oscilaţiilor interioare.

 

Scriu doar ce am remarcat personal
Cunoaşteţi, desigur, opinia curentă după care între roman şi critică ar exista în oarecare măsură o incompatibilitate. Acest lucru li s-a spus, pe rând, domnilor Lovinescu, Ibrăileanu, Călinescu... Ce credeţi despre această opinie?

Adică, pentru a fi critic îţi trebuie luciditate şi pentru a fi romancier îţi trebuie să te laşi niţel învăluit de instinct. Dar există şi scriitori mari care şi-au cunoscut perfect plăsmuirea lor. În unele piese de Racine, totul este perfect, nu găseşti nici cel mai mic reproş. E drept că, în practică, romanul unui critic sau critica unui romancier folosesc mai mult drept curiozităţi. Cunosc o singură excepţie: "Adela" dlui Ibrăileanu, de o valoare unică, dintr-o tradiţie franceză de cea mai bună calitate, neaşteptată în literatura noastră încă rudimentară. Dar mă îndoiesc dacă critica dlui Ibrăileanu poate avea acelaşi preţ.

 

S-a vorbit adesea despre "proustianismul" dvs. În ce măsură îl recunoaşteţi şi, mai ales, în ce măsură credeţi că lecţia lui Proust poate fi identificată în "Ioana"?

Proust a fost una dintre cele mai mari încântări ale vieţii mele. Pe "Swann" l-am urmărit rând cu rând şi nu mi s-a părut nici o paranteză de-a lui de prisos. Dar, cum domnul Mihail Sebastian a observat foarte bine, cred că mă leagă mai mult asemănări temperamentale de Proust şi nu voiesc deloc să-l copiez. Fiecare porneşte de la propria lui experienţă. Eu scriu numai ceea ce am remarcat personal, astfel că nu mi-e frică de reminiscenţe străine, oricât de departe ar putea merge comparaţia.

Bineînţeles, invidiez pe Proust (dacă un om viu poate invidia pe un mort) pentru foarte multe pagini pe care le-aş fi scris poate identic. De pildă, "Sonata" lui Vinteuil sau somnul Albertinei. Dar sunt lucruri esenţiale pe care nu le pricep: cum a putut să-şi risipească ultimii ani cât mai avea de trăit scriind cărţi?

În momentul când scriam "Ioana", ca reacţie, citeam din nou din Proust. Totuşi, sunt sigur, n-a fost nici o influenţă. Aşa de impresionată a rămas pentru mine atmosfera de la Cavarna-Port.

 

Cu ce sentimente primiţi cronicile care se scriu despre dumneavoastră? Vă recunoaşteţi în ele? Credeţi că, personal, aţi putea utiliza vreo sugestie sau indicaţie critică venită din afară?

Mă bucur când descopăr un prieten. Adică pe cineva care mă înţelege, faţă de care nu sunt complet un străin. Cu toate că întâmplările din cărţile mele ar trebui să fie familiare oricui, totuşi, cu surprindere, descopăr că sunt considerat drept un om ciudat.