Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pentru că ori de câte ori l-am evocat aici pe Constantin Brâncuși am făcut-o dezvăluind aspecte mai puțin știute din viața sa extrem de aventuroasă, astăzi vom închina amintirii artistului pagini despre opera care l-a făcut nemuritor. Îndrumătoare în acest demers științific le-am ales pe cercetătoarele Adriana Șotropa și Ioana Vlasiu, autoare ale unui eseu biografic dedicat celui alintat de occidentali „Brancusi” (așa este cunoscut și în lumea artistică de peste Ocean), eseu ce a văzut lumina tiparului în cadrul unui proiect de anvergură: „Arta din România. Din preistorie în contemporaneitate” (Editura Academiei Române/Editura Mega, București/Cluj-Napoca, 2018). Dar să facem loc comentariilor critice.
Începuturile în arta lemnului
„De prin 1913-1914, Constantin Brâncuși începe să cioplească în lemn, alături de sculpturi, piese uzuale pentru atelierul său - bănci, scaune, o poartă, coloane, socluri. Amintirea culturii țărănești a lemnului - sesizau Adriana Șotropa și Ioana Vlasiu -, dar și a folclorului, care devenise o sursă de motive foarte căutată în epocă, nu pot fi ignorate în încercarea de a înțelege operele brâncușiene. În lemn au fost sculptate și primele coloane. Modulul romboidal, dublat, a format soclul unor sculpturi, triplat, și-a găsit locul în ansamblul alcătuit din trei lucrări, Copilul în lume, ansamblu mobil (1917, ulterior, dezmembrat), cum numește cel mai de seamă exeget al artistului român Friedrich Teja Bach, aceste combinații de mai multe elemente, apte de a se desface și reface în configurații surprinzătoare”. De remarcat că și Coloana fără sfârșit, creație reprezentativă, a fost executată tot din lemn. Din nou cercetătoarele citate anterior: „De la Coloana Recunoștinței fără de sfârșit, cum a fost numită inițial, comandată de Liga Națională a Femeilor din Gorj, ridicată în 1937-1938 la Târgu Jiu, în memoria eroilor căzuți în luptele de pe malul Jiului în 1916, poate fi trasat un drum înapoi cel puțin până în jur de 1907”.
Coloana din grădina lui Ray Man
Să-l trasăm! „În fotografii ale atelierului brâncușian din acest an, datorate artistului, apare pentru prima oară o coloană compusă din trei moduli. Timp de două decenii, Brâncuși experimentează diverse variante ale coloanei sale romboidale. În 1920 ridică o coloană de lemn în grădina unui prieten, la Voulangis, în Franța. Prietenul se numea Man Ray, cel care avea să-l inițieze pe Brâncuși în fotografie. În 1913, la expoziția de la New York de la Brummer Gallery, sunt expuse alte trei coloane, tot de lemn, cu titlul poetico-utopic Coloana fără sfârșit. Proiect de coloane care, mărite, vor susține bolta cerului”. Sună familiar, nu? „La limita sculpturii cu arhitectura, Coloana, ca și Poarta sărutului și, foarte explicit, proiectul pentru templul din Indor, India, mărturisesc aspirația lui Brâncuși, ca și a altor sculptori contemporani, spre depășirea granițelor dintre artele surori și genurile artistice, spre forme de expresie mai cuprinzătoare, apte să capteze suflul ideilor. Convingerea modernilor că stă în puterea arhitecturii să contribuie la schimbarea lumii îl face pe Brâncuși, pentru care arta este o formă de terapie socială, să privească atent spre arhitectura timpului său. Poate de aceea este autorul celor mai utopice proiecte sculpturale din vremea sa”.
Coloana sărutului
Ce se întâmplă însă când prin intermediul fostei sale eleve, sculptorița Milița Petrașcu, Brâncuși primește comanda pentru monumentul de la Târgu Jiu și este nevoit să-și realizeze proiectul în limitele posibilului? „Inițial propune doar proiectul Coloanei, pentru care alege locul cu multă grijă, luând în considerare toate detaliile ambianței naturale și construite. Foarte curând, Coloana este completată cu o Poartă, inițial gândită ca o poartă de acces în parcul de pe malul Jiului, deplasată apoi în interiorul parcului, astfel încât devine mai curând un arc de triumf - Poarta sărutului. Porțile cioplite din satele românești, pe care sculptorul le numea porți ale iubirii, Poarta Saint-Denis de la Paris, dar nu în ultimul rând Poarta infernului a lui Rodin, în opoziție cu care artistul rămân și-a definit propria identitate creativă, sunt repere care explică geneza Porții sărutului de la Târgu Jiu. Ca și Coloana, Poarta este o revenire și o sinteză a mai vechilor variante pe tema Sărutului (foarte cunoscută este cea din cimitirul Montparnasse de la Paris), care jalonează biografia artistică a lui Brâncuși, începând din 1907. Din 1916 datează o Coloană a Sărutului, element pentru un templu al iubirii, o alta din 1928-1929, mai elaborată. Există și o stelă, cu același motiv, din 1919. Motivul sărutului este emblematic de vreme ce devine chiar semnătura sa în unele scrisori”. Captivant, nu?
Marea trecere
Și n-am menționat încă nimic despre Masa tăcerii. Remediem imediat: „Pe malul Jiului va fi instalată masa, numită ulterior Masa tăcerii, cu cele 12 scaune, număr simbolic, deschizând larg drumul conotațiilor și interpretărilor, ca și în cazul celorlalte piese ale ansamblului unde simetriile și dimensiunile conțin multiple valențe simbolice. Concepția tradițională a monumentului comemorativ de sorginte renascentistă este radical pusă în discuție. Ansamblul arhitectonico-sculptural invită sau obligă la un parcurs de peste un kilometru și jumătate, un parcurs liniar, care include în traseul său și biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel, ridicată tot în anii 1930 pentru pomenirea morților Marelui Război de întregire a României. Elementele ansamblului de la Târgu Jiu sunt poate mai puțin destinate contemplării, cât utilizării lor ca jaloane ale unui pelerinaj, care pornește de la momentul comunitar al reunirii simbolice în jurul mesei, continuă cu traversarea teritoriului iubirii și se încheie cu ascensiunea spirituală pe care Coloana, «scară la cer» a numit-o odată Brâncuși, indicând o direcție de lectură a operei sale, o evocă. Sensul de parcurs, de trecere, este întărit de șirul de scaune, momente de popas care marchează distanța dintre Masa tăcerii și Poartă”.
Simbolism, cubism, expresionism...
Și o completare remarcabilă: „Dintre numeroasele proiecte monumentale, eșuate, fie din motive independente de voința artistului (Fântâna lui Haret, Fântâna din Peștișani, mausoleul lui Octavian Goga de la Ciucea), fie din exces de exigență și/sau utopism al planurilor brâncușiene (Pasărea în spațiu pentru Villa Noailles, Hyeres, 1923; Coloana fără sfârșit pentru Chicago, 1954 etc.), singurul realizat rămâne cel de la Târgu Jiu”. Un motiv în plus să-l îngrijim și să-l prețuim. Aproape de finalul aprecierilor cercetătoarelor Adriana Șotropa și Ioana Vlasiu: „Brâncuși a absorbit și sintetizat în sculptura sa tot ceea ce epoca putea oferi în materie de cultură vizuală. Alături de elementele arhaice, medievale, folclorice - românești sau africane - sau tot atât de bine extrem orientale - un veritabil program universalist, au fost identificate ecouri sau atitudini care țin de mișcările novatoare ale începutului de secol cu care a fost contemporan, fără a face parte propriu-zis din diversele grupări care le susțineau. Simbolism, Art Nouveau, cubism, expresionism, dadism, constructivism, Art Deco au fost pe rând evocate de exegeză pentru a înțelege mai bine arta sa originală, cu influență durabilă asupra artei universale”.
În răspăr cu eticheta artistului blestemat
Sfârșitul: „Recunoașterea universală a lui Constantin Brâncuși se datorează nu doar operei, ci și modelului existențial pe care l-a construit, la antipodul «artistului blestemat» care prevalează în tipologia modernității. Un rol important în acest proces a revenit atelierului conceput ca operă de artă, în care temele sale etice și estetice puteau fi experimentate pe viu de vizitatorii deveniți tot mai numeroși odată cu consolidarea reputației sale. Oază de seninătate în mijlocul Parisului, insulă, templu, cum a fost descris, în care oficia, atelierul reușea să opereze în mic efectul terapeutic pe care el îl atribuia artei. Arta trebuia să aducă bucurie oamenilor. Ipostazierea mitică a atelierului ca spațiu privilegiat, impregnat de o religiozitate difuză, dincolo de religii, a fost parțial eficientă. Donat de Brâncuși cu clauza expresă de a fi păstrat întocmai, atelierul a fost reconstituit la Muzeul de Artă Modernă, Centrul Georges Pompidou de la Paris”.
Moștenirea atelierului din Paris: amendarea unei aiureli
Din păcate, atelierul de creație al lui Constantin Brâncuși a fost și încă este prins în vârtejul unor zvonuri, legende urbane, aiureli până la urmă, ce revine (vârtejul, da?) din timp în timp pentru a tulbura pânza subțire a culturii noastre. Întru o mai bună lămurire, evidențiem mesajul remis zilele acestea dinspre Academia Română, prin vocea președintelui Ioan-Aurel Pop: „În acest an se celebrează un secol și jumătate de la nașterea lui Constantin Brâncuși. Cu acest prilej, viața și opera marelui artist se află în centrul atenției, mai ales că 2026 a fost declarat oficial de către Parlamentul României «Anul Constantin Brâncuși». Este de datoria noastră să celebrăm marea personalitate pomenită, mai ales că Brâncuși are din 1990 și calitatea de membru post-mortem al Academiei Române. Dar trebuie să atragem atenția că spațiul public continuă să fie invadat de anumite detalii care falsifică grav biografia brâncușiană și induc în eroare opinia publică. Una dintre acestea este afirmația potrivit căreia, în anul 1951, Brâncuși ar fi donat statului român atelierul său cu tot conținutul, donație ce ar fi fost refuzată de către Academia Română”.
În culisele unei ședințe academice din 7 martie 1951
Și? „Procesul-verbal al ședinței Secțiunii de Știința Limbii, Literatură și Artă a Academiei Române din 7 martie 1951, invocat de către cei ce susțin, fără nici o bază documentară, existența unei oferte de donație, consemnează, de fapt, desfășurarea unei ședințe obișnuite, care începe cu prezentarea raportului de activitate pe luna precedentă și continuă cu o discuție între membrii secției despre opera lui Paciurea și Brâncuși, privite în cadrul distincției care se făcea în epocă între realism și formalism. Opiniile participanților sunt uneori doar subiective, alteori conjuncturale și oportuniste, în acord cu ideologia epocii. «Realismul socialist» - curentul artistic promovat de ideologii regimului adus pe tancurile sovietice și susținut de instrumentele lor din România - era incompatibil cu arta brâncușiană. În acest context, se fac referiri și la oportunitatea prezenței unor lucrări ale celor doi sculptori în Muzeul de artă bucureștean. Precizăm că numai cu două luni înainte, în decembrie 1950, se deschisese, în fostul Palat Regal, «Galeria de artă», unde figurau două opere de tinerețe ale lui Brâncuși, «Portretul pictorului Dărăscu» și «Somnul», ambele provenind din fostul Muzeu Simu. Noul muzeu deschis la Palat nu avea, de altfel, în patrimoniul său, la acea dată, alte sculpturi de Brâncuși”.
Două mari iubiri
În siaj: „Procesul-verbal menționat, al ședinței Secțiunii de Știința Limbii, Literatură și Artă a Academiei Române, nu conține niciun fel de referire, nici explicită, nici interpretabilă, la o posibilă donație oferită de sculptorul român stabilit la Paris din 1904. Cercetarea sistematică și competentă a arhivei Brâncuși aflată la Muzeul de artă modernă din Paris a relevat că nu există niciun document scris și nicio declarație care să ateste dorința sau intenția lui Brâncuși de a dona atelierul său statului român. Din cele de mai sus reiese cu claritate că acest proces-verbal nu poate constitui un argument pentru a afirma existența unui ipotetic refuz al unei ipotetice donații. Deși a părăsit România la vârsta de 28 de ani, Brâncuși a continuat să-și iubească țara, țara așezată, așa cum o știa din copilărie și adolescență, neocupată de străini și neaservită ideologiilor totalitare. Dar a iubit și a prețuit în egală măsură Franța, țara sa de adopție, căreia a decis să-i lase prin testament atelierul său din Impasse Ronsin, beneficiind de susținerea prietenilor și admiratorilor săi artiști, scriitori și istorici de artă. Parisul oferea o vizibilitate infinit mai mare decât Bucureștiul, devenit pe atunci un fel de închisoare comunistă”.
Cetățean al Franței din 1952
Miezuri: „Jean Cassou, istoric de artă cu o poziție importantă în Muzeul de artă modernă de la Paris, după ce achiziționează, încă din 1946, trei lucrări direct de la Brâncuși, își arată disponibilitatea de a reconstitui în cadrul muzeului atelierul conceput de artist ca operă de artă totală, în eventualitatea unei donații. Și unele muzee americane care posedau deja sculpturi de Brâncuși se arată interesate de a reface atelierul în cuprinsul lor. Astfel, Brâncuși nu se afla în situația ingrată de a fi nevoit să găsească un adăpost pentru sculpturile sale și de a oferta opera sa statului român, a cărui ideologie și politică culturală în acel moment erau departe de a se afla în consens cu convingerile sale. În 1950 Brâncuși solicită cetățenia franceză, pe care o primește în 15 mai 1952. Prin testamentul său din data de 12 aprilie 1956 donează statului francez tot ceea ce va conține atelierul său din Impasse Ronsin nr. 11, la data încetării sale din viață, cu obligația asumată de către statul francez de a-l reconstitui, de preferință, în spațiile Muzeului de artă modernă din Paris. În 30 martie 1962, André Malraux, ministrul culturii, inaugurează o primă reconstituire a atelierului lui Brâncuși”.
Nicio intenție, niciun refuz
Cele din urmă tușe: „Constantin Brâncuși nu a avut niciodată intenția să lase moștenirea sa artistică unui stat cu regim comunist stalinist, unei Românii proletcultiste, cu trupe sovietice staționate pe teritoriul său. Prin urmare, Academia Română nu a refuzat vreodată găzduirea de către România a patrimoniului Constantin Brâncuși aflat la Paris”.
150 de ani se împlinesc în 19 februarie 2026 de la nașterea sculptorului Constantin Brâncuși.
„Simplitatea e complexitatea învinsă”, Constantin Brâncuși
„Cum știu că o operă e gata? Dumnezeu îmi dă peste mână!”, Constantin Brâncuși
1913-1914 e perioada în care Constantin Brâncuși a început să sculpteze în lemn, alături de lucrările artistice executând piese uzuale pentru propriul atelier (scaune, mese, coloane, porticuri, bănci, socluri etc.).
„Cercetarea sistematică și competentă a arhivei Brâncuși aflată la Muzeul de artă modernă din Paris a relevat că nu există niciun document scris și nicio declarație care să ateste dorința sau intenția lui Brâncuși de a dona atelierul său statului român”, Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române
Citește pe Antena3.ro
