Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Tatăl, François Ducasse, emigrat în Uruguay în 1830, era originar din Bazet, localitate situată la nord de Tarbes, capitala departamentului Hautes Pyrénées. Nu se cunoaște cu precizie data la care mama, Jacqueline Davezac, născută în satul Sarniguet, vecin cu satul natal al lui François, sosește la Montevideo.
Și totuși: „Este posibil ca ea să fi părăsit Franța în 1841. Căsătoria celor doi are loc în 1846, cu numai două luni înainte de nașterea lui Isidore, într-o perioadă când François era funcționar la Consulatul Franței din Montevideo. Copilul își petrece primii ani de viață în locuința părinților, unde familia Ducasse primește destul de rar vizite: condițiile sunt dificile, din cauza asediului instituit asupra capitalei de către dictatorul argentinian Ortiz de Rosas. După ridicarea asediului, în 1851, Isidore este trimis într-un așezământ iezuit, unde va urma primii ani de școală”, amintea cercetătorul Constantin Zaharia în deschiderea unei minibiografii dedicate poetului (Dicționarul scriitorilor francezi, Polirom, 2012).
Izgonit în Franța
În contorul acestui portret: „Deși a avut de suferit din pricina sistemului școlar extrem de aspru, Isidore a fost un elev remarcabil, făcând o adevărată pasiune pentru zoologie, botanică, desen și mai ales pentru matematică. În mod curios, literatura nu pare să-l atragă prea mult, spre nedumerirea tatălui său, care se considera un iubitor al exprimării alese. Și mai deconcertantă este indiferența cu care, la vârsta adolescenței, îi tratează pe prietenii de familie; taciturn din fire și pe deasupra neglijent, căzând uneori pradă unor accese de mânie de nedomolit, Isidore își irită din ce în ce mai mult tatăl, care îl va convinge, pentru a se lipsi de prezența inoportună a fiului, să plece în Franța pentru a pregăti admiterea la Școala Politehnică, destinându-se astfel unei cariere științifice. Sosit la Bordeaux în 1859, Isidore se îndreaptă către Tarbes, unde se va înscrie ca elev intern la liceul imperial din localitate. Deși are rezultate școlare bune, Isidore nu poate fi considerat un elev strălucit. Începe să prindă gust pentru literatură, citindu-i cu pasiune pe clasici. Tot în această perioadă, leagă prietenie cu Georges Dazet, al cărui nume va figura pe lista celor ce le sunt dedicate Poeziile”.
Retorică și filosofie la Pau
Pe larg: „În august 1862, părăsește liceul din Tarbes; este posibil ca în perioada 1862-1863 să fi primit lecții în particular pentru a recupera cunoștințele pierdute în acest an. În octombrie 1863, se înscrie la liceul imperial din Pau, unde urmează vreme de doi ani clasa de retorică și filosofie. Literatura continuă să-l preocupe, Isidore devorând un număr considerabil de cărți; printre autorii pe care îi citește cu fervoare se numără Milton, Dante și Rabelais. Nu s-a putut stabili dacă Isidore Ducasse a obținut bacalaureatul; de asemenea, numele său nu a fost găsit în arhivele universitare. Șederea în Tarbes se prelungește până în primăvara anului 1867, când obține un pașaport pentru Montevideo. Cu toate acestea, Lacroix, primul său editor, își amintește că spre sfârșitul anului locuia în Paris, într-un imobil situat pe strada Notre-Dame-des-Victoires, la numărul 23. La începutul anului 1870, își va schimba domiciliul în două rânduri, ultima oară instalându-se în Rue du Faubourg Montmartre, la numărul 7; aceeași adresă va fi înregistrată și în actul său de deces, la data de 24 noiembrie 1870, fără informații suplimentare privind cauzele morții”.
Implicat în revoluția care a pregătit Comuna din Paris?
O moarte atât de grăbită! „Ultimii ani de viață, petrecuți în Paris, sunt puțin cunoscuți. Poetul și-a petrecut o mare parte din timp în propria locuință, pe care nu o părăsea decât pentru a se plimba pe cheiurile Senei, preferând să-i citească pe romanticii francezi, pe Byron, Lewis și Ann Radcliffe. Viața retrasă, precum și schimbările dese de domiciliu l-au determinat pe Philippe Soupault să emită ipoteza, rămasă fără confirmare în absența documentelor, că poetul ar fi fost puternic implicat în mișcarea revoluționară care a pregătit Comuna din Paris. Opera lui Lautréamont nu este de mare întindere. Celor șase părți ale Cânturilor lui Maldoror (Les Chants de Maldoror) li se adaugă două scrieri scurte, Poezii I și Poezii II. Din corespondența autorului s-au păstrat doar șase scrisori, adresate editorilor, criticilor ori bancherului său. Moartea prematură a autorului a împiedicat realizarea unui proiect care se anunța mult mai vast. Primul din cele șase Cânturi este tipărit în august 1868 la Imprimeria Balitout, Questroy et Cie sub forma unei broșuri de treizeci și două de pagini, fără nume de autor, care va fi pusă în vânzare abia câteva luni mai târziu. În luna septembrie a aceluiași an apare o recenzie a «Cântului întâi», în revista bilunară La Jeunesse, semnată Epistémon”.
În vizorul suprarealiștilor
În ianuarie 1869, „Cântul întâi” este retipărit la Bordeaux, în antologia de poezie a lui Evariste Carrance, Les Parfums de l’âme (Miresmele sufletului), tot fără nume de autor. În vara aceluiași an, la Bruxelles, librăria Lacroix, Verboeckhoven et Cie tipărește Les Chants de Maldoror, într-un volum de trei sute treizeci și două de pagini, sub semnătura contelui de Lautréamont. Tirajul nu va fi însă difuzat, editorul temându-se de consecințe juridice neplăcute. Abia în 1874 va apărea o a doua ediție, fără numele editorului. „Cu numai câteva luni înaintea morții autorului - mai remarca cercetătorul Constantin Zaharia -, librăria Gabrie din Paris publică, sub semnătura lui Isidore Ducasse, placheta intitulată Poezii. Meritul de a-l fi redescoperit pe Lautréamont, după câteva decenii de uitare, îi revine lui André Breton. În 1919, acesta copiază Poeziile lui Isidore Ducasse la Biblioteca Națională din Paris și le publică un an mai târziu în volum, cu o prefață de Philippe Soupault. Interesul suprarealiștilor pentru Les Chants de Maldoror a contribuit în mod decisiv la reconsiderarea poetului”.
Strategia jocului de măști
Câteva considerații critice: „Scrierile lui Lautréamont pun în primul rând o problemă de ordin identitar. Les Chants de Maldoror, scrise de Isidore Ducasse, semnate cu pseudonimul Lautréamont (adaptat după titlul romanului Latréaumont, de Eugène Sue) și al căror erou-locutor este Maldoror, presupun o strategie a jocului de măști, ca și cum poetul ar fi vrut să decline responsabilitatea propriului discurs, delegând-o, prin intermediul numelui de autor, personajului care își rostește istoria și credința. Din când în când, alte voci se suprapun acestui cadru general, asumându-și temporar sarcina discursului poetic. Acest ritual al enunțării delegate nu este însă neapărat rezultatul unei disponibilități ludice. Avem de-a face, în modul cel mai direct cu putință, cu un volum de poezie de o rară violență, pe care literatura franceză nu o mai cunoscuse până atunci, Lautréamont numărându-se printre acei poeți (numiți în mod curent «blestemați») a căror operă, pe bună dreptate considerată vârful de lance al modernității literare, era destinată să răstoarne sistemul valoric al unei epoci”.
Întuneric și otravă
Versuri de o rară violență? „Scene de o cruzime rar întâlnită în poezie se succedă în ritmul larg al strofelor, cum au fost numite paragrafele din fiecare cânt: violul și asasinarea unei copile, împerecherea lui Maldoror cu un rechin-femelă, reprezentarea Creatorului sub trăsăturile unui ratat căzut în patima etilică, elogiul crimei, al prostituției și al depravării în scene de lupanar erau tot atâtea stavile în calea circulației libere a unei literaturi pe care Franța imperială nu o putea accepta. Cu câțiva ani în urmă, în 1857, două opere majore făcuseră subiectul unor procese răsunătoare: Les Fleurs du mal, de Charles Baudelaire, și celebrul roman al lui Gustave Flaubert, Madame Bovary. Totuși, încă din primele rânduri ale Cântului întâi, Lautréamont-Maldoror își pune în gardă cititorul, vorbind despre «emanațiile mortale ale acestei cărți» și despre «aceste pagini întunecate și pline de otravă». Poezia aceasta este destinată celor puternici, capabili să discearnă între bine și rău, urmând principiul socratic conform căruia numai cunoașterea răului poate deschide calea binelui. De fapt, nimeni nu mai pune astăzi problema moralității operei în acești termeni. Disputa este de mult depășită, chiar dacă ea ar fi putut fi iscată la data apariției volumului”.
Saltul în necunoscut
Tot aici: „Esențial este că prin ea se realizează un extraordinar demers contestatar, care pune sub semnul întrebării și subminează tradiția în toate ipostazele ei, în primul rând estetică. Prin rostirea dezlănțuită și necruțătoare a lui Maldoror se produce «saltul în necunoscut» la care aspiră Baudelaire și a cărui noutate constă tocmai în energia teratomorfă ce se degajă în urma acestui gest. Umanitatea, cu bucuriile și suferințele ei, rămâne undeva departe, iar lumea se deschide către o altă realitate, în care speranța și bucuria nu-și mai au locul. Nu degeaba s-a vorbit despre dimensiunea apocaliptică a verbului poetic la Lautréamont. Unii cercetători au mers până acolo încât au susținut că există o puternică similitudine între Les Chants de Maldoror și Apocalipsa Sfântului Ioan. Nu se poate însă vorbi de existența unui model biblic, chiar dacă autorul recurge adesea la scheme de discurs asemănătoare cărților sfinte. Aceasta este o problemă de intertextualitate, care în opera lui Lautréamont are direcții multiple; spre exemplu, au fost identificate o mulțime de maxime și cugetări din Pascal, La Rochefoucauld, Vauvenargues ș.a. Ele sunt însă cel mai adesea răstălmăcite, deturnate de la sensul de origine ori plasate în contexte care le anulează acest sens”.
Melancolie, deci cruzime
Mai mult: „În alte cazuri, aluzii discrete la scrierile lui Alfred de Musset - cum ar fi La Nuit de mai - sunt menite să discrediteze sentimentalismul romantic, de care Lautréamont se dezice fără nici o ezitare. Răsturnarea parodică merge până acolo încât pot fi regăsite în aceste poeme și structuri ale romanului popular. Punerea în cauză a întregii literaturi, cu toate poncifele și convențiile ei, se realizează în diferite moduri, de la deplasarea nejustificată a perspectivei narative către o altă instanță a enunțării (un fir de păr găsit într-un bordel își spune povestea, de exemplu) până la impresia că, în ansamblu, Cânturile sunt expresia fragmentării sistematice a discursului poetic, care nu mai poate fi guvernat de nici unul dintre principiile cunoscute. Ironia - tonalitate dominantă a acestei poezii - cunoaște modalități dintre cele mai diverse; uneori, umorul și sarcasmul îi iau locul pentru a desăvârși ceea ce violența a început. Vorbind despre dimensiunea agonică a poeziei sale, Lautréamont elimină posibilitatea neînțelegerii în felul următor: «Să nu credeți că sunt pe punctul de a muri, căci încă nu sunt un schelet, iar bătrânețea nu mi s-a așezat pe frunte. Să înlăturăm prin urmare orice comparație cu lebăda când existența ei își ia zborul; nu aveți în fața voastră decât un monstru, al cărui chip sunt fericit că nu-l puteți zări». Sensul ironic al poemelor lui Lautréamont nu este însă efectul unei atitudini de detașare ori de contemplație. Este o problemă de supraviețuire prin autoterapie, poetul având un temperament melancolic, într-un sens profund diferit de sensibilitatea și reveria romantică. De aici gustul pentru monstruos, ura și violența care trebuie înțelese într-un sens mai curând autoreferențial decât moral, cruzimea fiind una dintre trăsăturile melancolicului (Jacques Hassoun, La Cruauté mélancolique, 1995)”.
Despărțire și răzbunare
Spre final: „O schimbare majoră este adusă de poezii. În primul rând, Lautréamont dispare pentru a-i lăsa locul lui Isidore Ducasse. O nouă strategie pare să structureze aceste scrieri, polemice într-un sens mult mai explicit. Autorul se delimitează de literatura predecesorilor, punând la îndoială în mod vehement romantismul: «Gemetele poetice ale acestui secol nu sunt decât sofisme. […] Nu visăm decât atunci când dormim. Cuvintele, cum ar fi visul, neant al vieții, trecere pământeană, […] sunt acelea care au sădit în sufletele voastre această poezie de lâncezeală umedă, asemănătoare cu putreziciunea». Pentru Ducasse, poezia nu este «furtună» și nici «uragan», ci un «fluviu măreț și fertil». O întreagă listă de opere și autori dintre cei mai cunoscuți sunt astfel contestați, cu argumente asemănătoare celor pe care avea să le producă puțin mai târziu Rimbaud, într-una dintre celebrele sale scrisori, vorbind despre «voyance». Verbul lui Ducasse este însă ambivalent și sarcastic totodată, deoarece, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în Cânturi, el celebrează acum virtutea și speranța într-un mod atât de exagerat, încât efectul sună mai curând a batjocură. Impresia aceasta este întărită de abundența, mai ales în partea a doua a Poeziilor, a unor aforisme și reflecții de La Bruyère, Pascal, La Rochefoucauld etc., preluate ca atare, fără ghilimele, ori pur și simplu parodiate. Obiectul fiind cu predilecție poezia, miza acestei ultime creații este enormă: este o despărțire de literatură, prin forța lucrurilor, dar și o răzbunare împotriva a tot ceea ce a împiedicat receptarea Cânturilor”.
Principalele ediții
Œuvres complètes (cuprinde o prefață de André Breton, ilustrații de Victor Brauner, Max Ernst, Magritte, Juan Miro, Picasso, Yves Tanguy ș.a.), GLM, 1938; Œuvres complètes, José Corti, 1953 (cu texte critice semnate de L. Genonceaux, Remy de Gourmont, Edmond Jaloux, André Breton, Philippe Soupault, Julien Gracq, Roger Caillois, Maurice Blanchot, Salvador Dali etc.); Œuvres complètes, ed. Marguerite Bonnet, 1969; Œuvres complètes, ed. Philippe Sellier, 1970; Œuvres complètes, ed. P.-O. Walzer, 1970; Œuvres complètes, ed. Bancilhon (în același volum cu scrieri de Rimbaud, Tristan Corbière și Charles Cros), 1980; Œuvres complètes facsimilés des éditions originales, La Table Ronde, 1970; Œuvres complètes, ed. Jean-Luc Steinmetz, Gallimard, col. „Bibliothèque de la Pléiade”, 2009.
Traduceri
Cânturile lui Maldoror. Opere complete (trad. Tașcu Gheorghiu), București, 1976; Ion Caraion și Ovid S. Crohmălniceanu (ed.), Antologia poeziei franceze de la Rimbaud până azi, 3 vol., București, 1974-1976, vol. I.
180 de ani s-au împlinit în 4 aprilie 2026 de la nașterea Contelui de Lautréamont, aka Isidore Lucien Ducasse.
„Să nu credeți că sunt pe punctul de a muri, căci încă nu sunt un schelet, iar bătrânețea nu mi s-a așezat pe frunte”, Contele de Lautréamont, aka Isidore Lucien Ducasse, poet
Meritul de a-l fi redescoperit pe Lautréamont, după câteva decenii de uitare, îi revine lui André Breton.
„Poezia aceasta este destinată celor puternici, capabili să discearnă între bine și rău, urmând principiul socratic conform căruia numai cunoașterea răului poate deschide calea binelui”, Constantin Zaharia, cercetător
24 de ani a trăit poetul Isidore Lucien Ducasse (Contele de Lautréamont).
„Gemetele poetice ale acestui secol nu sunt decât sofisme”, Contele de Lautréamont, punând la zid romantismul
Citește pe Antena3.ro
