x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Cultură Carte Cum eram noi odată (II)

Cum eram noi odată (II)

de Rodica Mandache    |    24 Dec 2011   •   21:00
Cum eram noi odată (II)

Trecem pe langa un lac, pe care se leagana barci, si ajungem pe o insula, unde se straluce o mare de lampi si vuieste muzica. Sute de oameni fumand, band si razand. 'Sa ne aruncam in lumea pestrita, spune neamtul uluit de orasul in care nu te plictisesti deloc.' Multimea pestrita e stralucitoare! Costume straine, rochii fosnitoare, doamne elegante, dornice sa se distreze, haine saracacioase de cersetori... Sunt reprezentate toate clasele, cel mai mult patura mijlocie si cea saraca. Dar aici inceteaza orice diferenta. Aici se plimba slugasul galonat care are azi liber, evreul bogat cu doamnele sale, ofiterul superior admirat de femei, soldatul de rand, tiganul. Se lovesc unii de altii, nimeni nu dispretuieste pe nimeni, toti sunt voiosi. Muzica si frumusetea si influenta unei multimi voioase impiedica sa rasara alta simtire decat aceea a placerii. Oricat de posac ai veni, pleci altul de aici si nu poti pleca repede.

Canta muzica militara. Pe urma, tiganii. Cat de ispititor canta tiganii! Te-ndeamna la dans! Si lumea danseaza. Urale aprinse, priviri inflacarate. Tot mai mult se apleaca tinerii spre insotitoarele lor, in conversatii murmurate. Cine se preumbla singuratic aici gaseste tovarasie. Esti strain? Fa repede cunostinta cu oamenii astia! Nicaieri n-o sa dai de o lume mai blajina. Se rade din inima. E o voiosie nevinovata peste tot. E azi cumva vreo sarbatoare? Fereasca sfantul! Intrarea nu se plateste, muzica este tot pe gratis, sunt barci daca vrei sa aluneci pe apa si sa vezi lucruri incantatoare. Un loc mai frumos rareori gasesti.

Dar unde ne aflam oare? Intreaba-l pe batranul cu barba alba si cu vesminte de matase: 'In cea mai nenorocita tara din Europa!', raspunde el si da ochii peste cap. Intreaba-l pe tanarul ofiter: 'Intr-o tara careia ii apartine viitorul!' Intreaba-l pe barbatul respectat de toti. El ridica din umeri si tace. Lasa-i in pace pe toti, scrie neamtul, si intreab-o pe fata aceea vesela si poznasa: 'In tara iubirii, domnule!' si rade, rade, rade! Acel boier batran care si-a numit tara cea mai nenorocita dintre toate avea dreptate. Romania are o istorie insangerata. Bogat e pamantul, ar putea fi granarul Europei, dar pustii si necultivate se intinde nemarginit Baraganul. Ce fatalitate pusa asupra acestui popor, oare cand va veni vremea mantuirii sale? Mult a indurat acest popor (suntem in 1858) multe va-ndura-inca! Un lucru a dainuit cerul acestui popor roman: voiosia nepieri­toa­re si o viata bogata, fierbinte. Vechii poeti au avut dreptate ca si fata aceea vesela si cu ochii negri. Romania e o tara patimasa. Romanii sunt mai puternici decat necazul si destinul dureros! Ce frumos canta tiganul acela la vioara!

Il iubesc pe acest neamt, care scrie atat de profund despre noi, bucurestenii. E o intalnire neasteptata, cum spune bine doamna Viorica Niscov. Aceasta carte, 'Bucuresti si STAMBUL', m-a uimit. Si-nchei cu vorbele lui Eminescu, care-l admira pe Kunisch pentru cartea sa de voiaj in Tarile Romane. Germanul Kunisch povesteste legenda Luceafarului: Luceafarul nu e capabil de fericire. El n-are moarte, dar nici noroc. Sa cugetam.

×
Subiecte în articol: carte