Cum s-a petrecut, de fapt, confruntarea dintre Mihai I și Mareșalul Antonescu din 1944

Mircea Ionnițiu a fost martor la evenimentele uneia dintre cele mai tragice perioade pentru națiunea română: cea din anii 1944-1947. Secretarul particular al Regelui Mihai plănuise un volum detaliat despre viaţa sa în România şi în Statele Unite. Însă până la moartea sa a avut timp să scrie doar câteva capitole. Din fericire, a ales să compună mai întâi pe acelea care aveau valoare istorică. Și pe care autorul le descrie nu din auzite, ci ca martor ocular sau participant direct. Cartea sa, „Amintiri și reflecțiuni”, plină de informații prețioase, poate fi găsită începând de astăzi, exclusiv cu Jurnalul.

„Nu am dorit să scriu despre acele zile, convins fiind că nu-mi aparţinea această sarcină. Dar cum au trecut atâţia ani şi am intrat în amurgul vieţii, şi constatând că există atâta confuzie cu privire la evenimente, am socotit că a sosit momentul de a consemna impresiile şi reflexiile din acele zile pentru ca cei, care, nu din vina lor, nu au avut prilejul, să cunoască o parte a istoriei neamului”, menționează autorul în carte.

Iată câteva pasaje despre cea mai arzătoare situație din al Doilea Război Mondial: ruperea alianței cu Germania și înlăturarea de la putere a Mareșalului Antonescu. ”(...) Începuse şedinţa secretă cu şefii partidelor. Pe lângă Suveran, mai erau prezenţi Iuliu Maniu, Constantin Brătianu, Lucreţiu Pătrăşcanu, C. Titel Petrescu din partea partidelor, Niculescu-Buzeşti, Constantin Sănătescu, Ionel Stârcea şi cu mine.

Discuţiile au avut ca subiect asigurarea dată de partidele politice care semnaseră declaraţia Blocului Partidelor Democrate că sunt de acord cu planul prezentat de Rege şi că aprobă telegrama către Comandamentul Aliat cerând sprijin în acţiunea contra nemţilor. Cei prezenţi au fost de acord cu data aleasă şi apoi s-a ajuns la subiectul asupra căruia erau păreri împărţite: compoziţia noului guvern. Maniu şi cu Brătianu doreau ca acesta să fie alcătuit din tehnicieni. Ei socoteau că aceştia pot să execute cu mai mare folos măsurile detaliate pe care trebuia să le elaboreze noul guvern. Bănuiala mea era atunci, ca şi acum, că Maniu era convins că schimbarea direcţiei politicii externe fusese aprobată de partide prin declaraţia semnată la 20 iunie 1944, că restul chestiunilor ca încetarea ostilităţilor şi semnarea armistiţiului erau de competenţa militarilor şi a tehnicienilor. Lucreţiu Pătrăşcanu şi Titel Petrescu erau amândoi de acord că însemnătatea viitoarelor acţiuni era aşa de mare, încât partidele politice nu numai că trebuiau să şi le însuşească, dar trebuiau să arate ţării sprijinul lor necondiţionat. Se ajunsese la un impas pe care Regele nu dorea să-l rezolve, considerând că era de atribuţia reprezentanţilor partidelor politice să rezolve dilema. Pentru a nu se pierde mai multă vreme în discuţii sterile, Regele a decis ca reprezentanţii partidelor politice să continue conversaţiile în afara sesiunilor secrete de la Palat. Deci hotărârile la care se ajunsese în acea seară erau:

Confruntarea între Rege şi Mareşal va avea loc în ziua de 26 august, ora 1 după-amiaza. (n.r. - cum Ion Antonescu urma să plece pe front mai devreme de 26 august, confruntarea a fost mutată ulterior pe 23 august)

S-au aprobat textul şi trimiterea telegramei adresate Comandamentului Aliat la Cairo, cerând bombardarea instalaţiilor militare germane la nord de Bucureşti (Otopeni), cât şi a liniilor de comunicaţii din Ungaria şi Iugoslavia care ar facilita intrarea întăririlor germane pe teritoriul românesc. Aceasta era prima comunicare trimisă în numele Regelui.

Citește pe Antena3.ro

Ce locuri poți să vizitezi în Maramureș dacă mergi de Crăciun sau Revelion în 2024. Cele mai frumoase obiective turistice iarna

Cel târziu la 23 august, ora prânzului, se va comunica Regelui compoziţia noului guvern aprobată de cele patru partide ale Blocului Naţional Democrat.

Regele ajutat de militari se va ocupa de luarea măsurilor necesare pentru a asigura controlul armatei asupra Capitalei şi a restului ţării.

Reprezentanţii partidelor politice vor căuta să se izoleze pentru a nu atrage atenţia autorităţilor şi a serviciilor secrete prin activitate sporită, având în vedere iminenta acţiune.

Mircea Ionnițiu dă detalii și despre confruntarea Regelui Mihai cu Ion Antonescu: „Pe 23 august 1944, pe la ora unu ne reunim în jurul mesei din sufrageria de la Casa Nouă. Afară căldura crescuse şi ne aflam în mijlocul unei adevărate zile de vară bucureşteană.

În timpul mesei de prânz eram cu toţii preocupaţi, căutând să găsim un detaliu ce fusese neglijat în planurile ce urmau să fie puse în aplicare în viitoarele ore. Dacă Mareşalul va trebui reţinut, escorta care-l însoţise trebuia să fie şi ea arestată, iar maşinile duse din Calea Victoriei, unde erau în văzul trecătorilor, la garajul Palatului. Eu urma să intru în legătură cu un prieten ce lucra la societatea de telefoane, inginerul Andrei (Dodo) Chrissoghelos, să-i comunic că a sosit momentul ca să taie legăturile telefonice ale comandamentelor şi centrelor germane, care, în mare parte, treceau prin centrala din Calea Victoriei.

El împreună cu inginerul Dan Brătianu identificaseră circuitele acum câteva săptămâni şi promisese că le va face inoperante, executând ordinul Suveranului, fără a cere o altă autorizare. Momentul se apropiase.

Pentru a micşora efectele unei reacţiuni militare, se decisese că vor trebui să fie neutralizați şi câţiva din colaboratorii apropiaţi ai Mareşalului. Aceştia erau generalii Constantin Pantazi, ministrul de Război, Constantin (Piky) Vasiliu, secretar de stat la Ministerul de Interne, Gheorghe Tobescu, comandantul Jandarmeriei, colonelul Mircea Elefterescu, prefectul Capitalei, şi şeful Siguranţei, Eugen Cristescu. În funcţiile pe care le îndeplineau, fiecare dintre ei putea să creeze incidente în rândul unităţilor româneşti, reducând şi mai mult şansele de succes, care erau deja scăzute considerabil.

Timpul trecea încet, dar ora audienţei, o clipă în care soarta ţării va depinde de convingerile şi cuvintele a doi oameni, nu întârzia. Uitându-mă la cei prezenţi, mi-am dat seama că Regele purta aceleaşi haine sport cu care plecase din Sinaia. Desigur că nu se pregătise o şedere atât de îndelungată în Capitală. Ciudat este că în momente de tensiune, detalii neimportante sunt reţinute în memorie. Regele era îmbrăcat cu o bluză de sport şi pantaloni de flanelă gri.

Biroul Regelui din Casa Nouă, care noaptea devenea camera mea improvizată de dormit în timpul acestei vizite la Bucureşti, era acum plină de fumul ţigaretelor, care indică seriozitatea consfătuirii. Sosise ora trei, dar nu vizitatorii. Avusese loc o nouă schimbare de planuri? Dar după câteva momente de aşteptare, iată că apare pe aleea ce lega clădirea Palatului cu Casa Nouă, mica vilă în care locuia regele, Mihai Antonescu (n.r. - viceprim-ministru și ministru de externe în guvernul condus de Ion Antonescu), însoţit de colonelul Emilian Ionescu. Regele îl primeşte în salon împreună cu generalul Sănătescu. Acesta era un bărbat firav, cu faţa uscată, dar cu talia şi portul unui tânăr ofiţer. Vorbea cu glas molcom de moldovean, fără să-l fi auzit să ridice glasul în prezenţa mea. Era devotat Regelui şi principiilor democratice. Cu toate că fusese camarad cu mareşalul Antonescu, amândoi fiind ofiţeri de cavalerie (se tutuiau - Ionel şi Matache), el nu împărtăşea vederile acestuia. (...) În audienţa cu Mihai Antonescu, Regele discută evenimentele de pe front și se interesează de cauza întârzierii Mareşalului. După vreo jumătate de oră de conversaţie, Regele se întoarce în biroul său, iar Mihai Antonescu împreună cu Sănătescu se întorc în Palat pentru ca să aştepte pe Mareşal. În jurul orei patru apar din nou, de data asta întovărăşiţi de Ion Antonescu în uniformă de ofiţer de cavalerie, Mihai Antonescu în ţinută protocolară cu haină neagră şi pantaloni vărgaţi.

Mai târziu, colonelul Ionescu mi-a spus că Mareşalul, intrând în Palat, s-a împiedicat pe trepte şi era gata să cadă. El era de părere că este un semn bun.

(...) Ion Antonescu nu a ascuns Suveranului gravitatea situaţiei de pe front. Când regele îl întreabă dacă nu ar fi prudent să înceapă negocieri de pace, Mareşalul declară că s-au luat anumite contacte. Dar el nu poate intra în discuţii pentru încheierea armistiţiului fără a avertiza pe nemţi şi fără a primi asigurări că ţara nu va fi ocupată, graniţele statului urmând a fi stabilite doar în cadrul discuţiilor pentru tratatul de pace. Regele şi Sănătescu menţionează urgenţa începerii negocierilor, însă Antonescu declina să urmeze această alternativă dacă nu primeşte în prealabil asentimentul german. Regele şi generalul Sănătescu ştiau că el era la curent cu condiţiile transmise de la Cairo lui Maniu, căci mesajele îi erau adresate şi lui. Suveranul a ajuns la concluzia că Antonescu nu dorea sau nu socotea că era momentul de a începe negocieri, cu toate că frontul fusese străpuns şi că o parte din ţară era sub controlul armatei sovietice. Antonescu menţionează că va continua ostilităţile pe linia Focşani - Nămoloasa - Galaţi şi dacă va fi nevoie chiar pe crestele Carpaţilor. Şi apoi anunţa că fără agrementul german nu va începe nicio negociere.

În aceste condiţii, Regele cu calmul său obişnuit, cu vocea domoală, declară că Mareşalul nu se mai bucură de încrederea sa şi că Antonescu trebuie să se considere demis.

Mareşalul este surprins de vorbele Regelui, care spune în continuare că Mareşalul adoptând această atitudine nu-i mai lăsa nimic de discutat şi părăseşte salonul. La un semn al Regelui, maiorul Dumitrescu intră în odaie însoţit de trei subofiţeri, aleşi mai dinainte. Colonelul Ionescu se opreşte în prag. Există un moment de ezitare, întrucât nici unul din personajele dramei în desfăşurare nu-şi cunoştea rolul. Mareşalul se uita la Sănătescu, care ridica din umeri. Subofiţerii ştiind că trebuie să-i escorteze pe cei doi Antoneşti la etaj în camera destinată reţinerilor, au rămas totuşi înlemniţi.

Există astăzi diferite variante cu privire la cuvintele lui Antonescu în aceste clipe. Nu pot să verific nici una din ele. Am auzit însă pe colonelul Ionescu strigând: „Executarea” şi dânsul mi-a explicai mai târziu că văzând ezitarea subofiţerilor a reînnoit ordinul de execuţie a arestării. În încordarea momentului, bănuiesc că Mareşalul a înţeles că este vorba de execuţia lui şi se adresează lui Sănătescu spunând că Mareşalul Antonescu nu poate fi tratat ca un bandit. Apoi urmează pe ostaşi.

O clipă mai târziu îl văd îndreptându-se către scări urmat de Mihai Antonescu, livid la faţă. Mareşalul, privind înapoi, strigă: «Mâine veţi fi spânzuraţi cu toţii în Piaţa Palatului». Gândul meu imediat a fost că aveam atâtea alte lucruri programate pentru zilele următoare cu urmări mai atractive şi că spânzurătoarea nu era una din ele, oricât de «înălţătoare» ar fi fost operaţia.

Ne aflam din nou în biroul Regelui, Aldea, Sănătescu, Stârcea, Buzeşti şi cu mine, aşteptând pe Suveran, care bea un pahar de apă. El va da dispoziţii lui Emilian Ionescu şi lui Anton Dumitrescu să aresteze în mod discret escorta Mareşalului şi să gareze maşinile în incinta Palatului, unde nu pot fi observate de trecători. Nu era nevoie ca să fie alarmaţi nici ei, nici autorităţile germane de ce se petrece la Palat.

Apoi recapitulăm alte măsuri ce trebuiesc luate fără întârziere. Reprezentanţii partidelor politice fiind absenţi, urmau să fie avizaţi de noua situaţie. Trebuie numit noul guvern. Unii din colaboratorii apropiaţi ai Mareşalului trebuie arestaţi. Trupele sub controlul Comandamentului Militar al Capitalei trebuie să înceapă ocuparea poziţiilor predeterminate în oraş. Marele Stat-Major trebuie să ordone unităţilor româneşti de pe front să se replieze.

Trebuiau înştiinţaţi de cele petrecute emisarii de la Cairo şi Alexandru Cretzianu la Ankara. Dar, în primul rând trebuia numit un prim-ministru. În absenţa «factorilor politici», Regele, cu avizul celor prezenţi, se hotărăşte să încredinţeze conducerea noului guvern generalului Sănătescu. Originalul şi copia pe care le-am făcut nu cred că au supravieţuit evenimentelor ce au urmat, dar ulterior s-au făcut noi decrete pe formularele oficiale.

Cum am terminat de bătut la maşină decretul şi după ce Regele l-a semnat, Sănătescu ia originalul pe care îl împătureşte cu grijă, îl pune în buzunar şi cere un automobil care să-l ducă la clădirea Marelui Stat-Major, aliat atunci pe strada Ştirbei Vodă.

Câteva luni mai târziu, Sănătescu mi-a descris momentele prin care a trecut când s-a prezentat la Statul-Major. «Puteau să mă aresteze pe loc, măi băiete», îmi spuse el, «căci eram fără escortă şi îmbrăcat civil, cum ştii», eu nu i-am spus că şi noi la Palat eram îngrijoraţi de cum va fi primit, căci singura lui protecţie era o bucată de hârtie. Pentru o vreme ne întrebam dacă mai aveam un prim-ministru în libertate.

Deoarece generalul Ilie Şteflea, şeful Marelui Stat- Major se afla pe front, Sănătescu intră la subşef, generalul Socrate Mardare, scoate din buzunar Decretul regal, îl despătureşte cu atenţie şi-l prezintă. Acesta, după ce-l citeşte, se ridică de pe scaun, îl salută şi se pune imediat la dispoziţia lui. Peste vreo oră, după ce unele dintre ordinele indicate au fost transmise comandanţilor de mari unităţi de pe front, Constantin Sănătescu se întoarce la Palat nevătămat”.

Aceasta este o mică parte a acelor evenimente tragice din istoriei României. Regăsiți contextul evenimentelor, faptele personajelor acelor vremuri, precum și multe dezvăluiri în cartea „Amintiri și reflecțiuni”, aflată de astăzi la punctele de difuzare a presei împreună cu cotidianul Jurnalul.

„Am cunoscut oameni înzestraţi cu bunătate şi m-am bucurat când trecerea timpului mi-a confirmat această virtute a lor.

Cei mai numeroşi dintre ei erau buni datorită unei bune educaţii. Mai puţin numeroşi erau cei buni pentru că aşa hotărâseră ei să fie buni, în lumina fie a credinţei, fie a unei morale spre care năzuiau.

Bunătatea lui Mircea Ionniţiu era una naturală. Aşa se născuse el – un om bun. Educaţia şi împrejurările vieţii i-au desăvârşit înclinarea înnăscută. Eşecurile nu i-au înăsprit caracterul. A fost un om cu adevărat luminos şi nu făcea nici un efort să fie astfel. Cinstea şi loialitatea lui izvorau dintr-un suflet care făcea tot ceea ce îi sta în puteri să se îndepărteze şi să-i îndepărteze şi pe alţii de conflict” - Regele Mihai, în decembrie 1992, la 2 ani după moartea secretarului său.