Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
De această dată dezleagă tainele limbii române distinsul profesor Ioan-Aurel Pop: „Înapoi la esențe și, în primul rând la limbă. Limba este cea mai importantă creație spirituală a unui popor, cea mai înaltă marcă a identității.
Limba este felul nostru de a ne adresa lumii palpabile și dumnezeirii, de a ne adresa pământului și cerului. În limba română, avem câteva zeci de cuvinte care sună ca metaforele, care au un iz arhaic și etern în același timp, care adăpostesc în sensurile lor adevărate lumi sau universuri”.
Să le dezvelim din noianul uitării: „Doina, de exemplu, este un cuvânt cu etimologie și o origine necunoscute. Termenul vine din asemenea adâncuri, încât se identifică perfect cu noi, ne poartă dorurile toate, uneori în sunet de colindă, «la mijloc de codru des» ori «pe-un picior de plai», cu mioarele și «cânii», la stână, pe plaiuri ori în văi adânci, pe unde ne-am dus veacul… Octavian Goga, mereu îndurerat până la Marea Unire, vedea «privighetori din alte țări» care «vin doina să ne-asculte», iar «veselul Alecsandri» îl preamărea pe autorul anonim, care «Doina zic, doina suspin,/ Tot cu doina mă mai țin;/ Doina cânt, doina șoptesc,/ Tot cu doina viețuiesc»”.
Semănați, semănați, semănați!
În completare: „Mai presus de toți, Eminescu, acela care avea puterea de a vedea România pe hartă înainte de a fi aievea, îi doinește țării și stării: «Doină, doină, greu îmi cazi/ Din pădurea cea de brazi,/ Și cu jale îmi răsuni/ Din huceagul de aluni,/ Și m-adormi, m-adormi cu drag/ Prin frunzișul cel de fag» («Doină, doină, greu îmi cazi»). Românul s-a născut cu doina, s-a căsătorit cu doina și s-a prohodit și a murit cu doina, adică a viețuit cu doina. Doina a fost hrana dătătoare de har al vieții românilor. Fără să exagerăm, ar trebui să semănăm iarăși doinele în sufletele copiilor noștri. Poate am mai reuși să ostoim valul acesta poluant al manelelor, care nu au nicio legătură profundă cu zestrea noastră spirituală”.
Dolus, doloris, dor, durere
Un alt minunat termen românesc - dor: „Dor, cuvânt latinesc, este derivat din «dolus» (la genitiv singurar «doloris») și a rămas aproape identic după două mii de ani. Este din aceeași familie cu «durere», care e în franceză «douleur» și în italiană «dolore». Dar forma de «dor» (obținută prin rotacizare) este doar în românește. În «Mai am un singur dor …», Eminescu nu elogia moartea, ci exprima speranța de înviere prin «marea trecere». Poetului îi era dor să se contopească cu natura, cu firea, cu dumnezeirea. Goga nu-și putea înăbuși dorurile, dar nici nu le putea figura, nu le putea concretiza, ci doar compara cu frunzele trecătoare: «Dorurile mele/ N-au întruchipare,/ Dorurile mele-s/ Frunze pe cărare.../ Spulberate și strivite frunze pe cărare». Cel mai răspândit sens al dorului este iubirea, iar înțelesul acesta este exprimat sublim în «Luceafărul»: «Cum ea de coate-și răzima,/ Visând, ale ei tâmple,/De dorul lui și inima,/ Și sufletu-i se împle». «Împlerea» (tot cuvânt latinesc) de dor vine parcă din mitologia greco-latină și se pierde în veșnicie. Dorul românesc nu se poate traduce în alte limbi. În germană, s-a încercat cu «Weltschmerz», dar nu a ieșit mare lucru, fiindcă, literal, cuvântul acesta compus înseamnă «durerea lumii”, iar în realitate înseamnă «melancolie». Ce mare distanță este între melancolie și dor! Asta mai ales când ești departe și ți-e dor de casă”.
Dinspre agnella vine mioara
În siaj: „Miaua, femininul de la miel, este un cuvânt latin (agnella), pronunțat pe alocuri muiat, ca și în italiană, adică «ña», trecut la «mia» prin fonetism analogic. Cuvântul mioară, adică oaia tânără, în vârstă de un an până la doi ani, provine din «mia», prin adăugarea sufixului «-oară». Din mioară, prin diminutivare, avem «mioriță», care nu mai are nevoie de nicio prezentare la români, fiindcă nu există decât «pe-un picior de plai,/ pe-o gură de rai», adică numai la noi. «Miorița a fost considerată cea mai frumoasă epopee pastorală din lume, o adevărată minune poetică» (Alecu Russo), o «inspirațiune fără seamăn, acel suspin al brazilor și al izvoarelor de pe Carpați» (Mihai Eminescu). În «Mușatin și codrul», poetul tutelar «Vede târguri, vaduri, sate/ Pe câmpie presărate,/ Vede mândrele cetăți/ Stăpânind pustietăți,/ Vede turmele de oi/ Cu ciobanii dinapoi,/ Cu fluiere și cimpoi,/ Iară hergheliile/ Petreceau câmpiile/ Și s-așterneau vântului/ Ca umbra pământului/ Și de-a lungul râurilor/ S-așterneau pustiurilor./ Iară șoimul tinerel/ Pe deasupra-i zboară el/ Și din gură-i cuvânta:/ Să trăiești, Măria-Ta!/ Câtă lume câtă zare/ De la Nistru pân-la mare:/ Fă-ți odată ochii roată/ C-aceasta-i Moldova toată»”.
Nuntire
Încheierea: „«Miorița» nu este o lamentare și nici o cedare lașă în fața morții, ci o înfrățire prin moarte a omului cu natura. Înmormântarea din «Miorița» este, de fapt, o nuntire. Datul oilor sau cincizecimea românilor (Quinquagesima Valachorum) era darea specifică a românilor din Ungaria și însemna o oaie din cincizeci, cu miel și cu mioară, date regelui în fiecare an. Românii erau cei mai mari crescători de oi și producători de brânză și caș. Dacă adăugăm și vinul, atunci ei se încadrează specificului popoarelor mediteraneene (italieni, spanioli, francezi, catalani, greci etc.). Cuvântul «păcurar» (cioban a pătruns masiv în Transilvania abia după unirea din 1918) vine tot din latinește. Turmele de mioare ne-au condus pe spații largi, în locurile de vărat și de iernat, încât am putut păstra țara și duce mai departe”.
Dor, cuvânt latinesc, este derivat din «dolus» (la genitiv singurar «doloris») și a rămas aproape identic după două mii de ani. Este din aceeași familie cu «durere», care e în franceză «douleur» și în italiană «dolore». - Ioan-Aurel Pop, istoric
Dorul românesc nu se poate traduce în alte limbi. În germană, s-a încercat cu «Weltschmerz», dar nu a ieșit mare lucru, fiindcă, literal, cuvântul acesta compus înseamnă «durerea lumii”, iar în realitate înseamnă «melancolie». - Ioan-Aurel Pop, istoric
Limba este cea mai importantă creație spirituală a unui popor, cea mai înaltă marcă a identității. - Ioan-Aurel Pop, istoric
Miaua, femininul de la miel, este un cuvânt latin (agnella), pronunțat pe alocuri muiat, ca și în italiană, adică «ña», trecut la «mia» prin fonetism analogic. - Ioan-Aurel Pop, istoric
Cuvântul mioară, adică oaia tânără, în vârstă de un an până la doi ani, provine din «mia», prin adăugarea sufixului «-oară». Din mioară, prin diminutivare, avem «mioriță». - Ioan-Aurel Pop, istoric
Citește pe Antena3.ro
