De ziua lui Eminescu, de Ziua Culturii Naționale

„Dintr-un popor nu rămâne nimic, decât cultura”. Cât adevăr era în spusele lui Mircea Eliade.

De Eminescu ne apropiem de fiecare dată cu o emoţie nemărginită, el fiind pentru noi mai mult decât un poet de geniu. Mari cărturari din Panteonul spiritualităţii noastre au încercat să-i definească trăsăturile esenţiale. „Rege al cunoşterii omeneşti”, afirma Titu Maiorescu. „Cu numele lui magic deschidem toate porţile spiritului. Dar nu e vorba de operele lui Eminescu, de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui, de comorile plutonice reţinute sau sistemele de filozofie posibile e vorba de tot; de spectacolul acesta extraordinar pe care ţi-l dă o conştiinţă de cultură deschisă către tot”, scria Constantin Noica.

„Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”, consemna George Călinescu. Iar Tudor Vianu aprecia: „Eminescu n-a trebuit să lupte cu limba, i-a fost de ajuns să se aşeze în curentul limbii şi să-şi înalţe pânzele în direcţia în care sufla duhul ei”.

La fel, Edgar Papu şi Perpessicius au deschis perspective şi direcţii noi în exegeza mare eminesciană. Lucian Blaga vorbea, strălucitor, în „Spaţiul mioritic”, despre „Ideea Eminescu”: „Ea este pentru noi, pentru neamul nostru, o idee forţă. Nu ştiu în ce măsură izbutim să o facem să devină idee forţă. Pentru creşterea noastră intelectuală, pentru devenirea noastră spirituală, este o idee esenţială”. Sadoveanu exprima foarte limpede această idee: „Să ne aducem pururi aminte de Eminescu, cel mai ales dintre toţi scriitorii acestui neam”.

„Nu spera când vezi mişeii/ La izbândă făcând punte,/ Te-or întrece nătărăii,/ De ai fi cu stea în frunte,/ Teamă n-ai, căta-vor iarăşi,/ Între dânşii să se plece,/ Nu te prinde lor tovarăş/ Ce e val, ca valul trece”. (Glossă: Vremea trece, vremea vine). Un stil al construcţiei lirice, o muzică inconfundabilă a versurilor, un număr de simboluri şi, desigur, o relaţie specifică între ele.

„Sigur, el, care era veşnic obsedat de durată şi de continuitate, care a gândit necontenit cum ar putea salva din cele trecătoare ceea ce este românesc, a încercat să salveze ordinea istorică proiectând-o într-o ordine mitică. Numărându-se printre cei înverşunaţi duşmani ai timpului ucigător de forme, Eminescu a găsit un aliat preţios pentru înlăturarea celor două categorii îngrăditoare ale libertăţii de gândire, timpul şi spaţiul”.

Ar fi momentul să ne întrebăm, precum Vlahuţă, epigonul lui Eminescu, „Unde ne sunt visătorii”, clarvăzătorii, Apostolii vremilor noastre.

Unde se află arhitectul limbii române de azi, precum a fost Eminescu arhitectul limbii noastre? Nu de iscusiţi demolatori şi agenţi imobiliari ce transformă în ruină patrimoniul avem nevoie, nici de comisii de avizare care ne învaţă pas cu pas scenariul legilor ocolite şi încălcate… legal.

De Ziua Culturii Naţionale, aceeaşi cu Ziua Naşterii lui Eminescu, ar trebui să ne întrebăm mereu pe noi şi pe cei care ne tratează asemeni puilor zgribuliţi dintr-un cuib, cărora trebuie să le dai de mâncare: „Unde ne sunt visătorii?”. Cei care ne învaţă să zburăm, să construim, să creăm.

Faptul că am ales ca Zi Naţională a Culturii României data de 15 ianuarie, când s-a născut Mihai Eminescu, pare să aşeze, din păcate, destinul culturii noastre sub traiectoria oscilantă pe care a cunoscut-o chiar Eminescu în conştiinţa noastră. Asumat parţial şi în funcţie de mode, cu opera ciopârţită politic, în funcţie de congrese şi ideologii, lipsit de o ediţie integrală, aproape un veac, socotit insuficient de reprezentativ ca să dăm numele lui Institutului Cultural Român, câtă vreme alte Institute nu se ruşinează să poarte numele lui Goethe sau Cervantes, Eminescu s-a văzut exilat sau relocat dimpreună cu Ziua Naţională a Culturii române. Nici nu ne-am declarat liberi de comunism şi o nouă formă de cenzură şi de dispreţ morbid al valorilor noastre a făcut un grup de scriitori, proaspăt ieşiţi din cenacluri şi crisalidă, să-l declare pe poetul nostru naţional, cu o vocaţie universală nedezminţită, drept cadavrul din dulap, parte din cultura prăfuită, expirată, vezi, Doamne, ieşită din tiparele scrisului hot sau cool. După ce ani la rând l-am învăţat în şcoli doar ca poet proletar şi i-am pocit, gerontofobi, chiar numele unui simbol, scriind comentarii de text despre Mircea cel Mare, iar nu cel Bătrân, cum stă scris în poem şi în istoria noastră, cu voci tot mai împuţinate şi fără putere vorbim despre cultură, valori şi idealuri modelatoare ca despre un subiect fără rating, neinteresant pe plan local, naţional şi global.

„Lumina Lui, a Poetului este veşnică pentru că actualitatea «marilor» este eternă. Dacă noi nu o vedem, este din pricina cecităţii noastre… În această necunoaştere a poetului o foarte mare vină o poartă profesorii. Am văzut cum elevi din clasele mari ştiau doar câteva versuri. Dar unde sunt cosmogoniile eminesciene, unde este zborul Luceafărului, unde sunt versurile poetului? Este evident că profesorii nu ştiu să pună în valoare opera acestui geniu a cărui altitudine nu înseamnă nici depărtare, nici înstrăinare, ci doar un plus de certitudine a universalităţii. Am perioade când mă îndrept spre opera postumă. «Odei – în metru antic» îi descopăr mereu alte tâlcuri, sau «Glossa», ori «Peste vârfuri»… Îmi plac deopotrivă Sonetele eminesciene, unele pornind de la Shakespeare, ca acel «Când însuşi glasul gândurilor tace/ Mă-ngână cântul unei dulci evalvii/ Atunci te chem, Chemarea-mi asculta-vei?/ Din neguri reci plutind te vei desface», dar care la Eminescu a devenit, iată, cu totul altceva. Cuvântul îşi regăseşte şi aici, ca în întreaga poezie eminesciană, valorile magice originale”, mărturisea Prof. Dr. Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

Avem nevoie de Eminescu, acest poet planetar, aşa cum avem nevoie de cultură. Când neuronii culturii mor sau sunt ucişi, capul de pe umeri devine o mască desfigurată sau un pumn care loveşte. Când s-au ars cu sălbăticie biblioteci, mâinile care au stivuit cunoaşterea pe atâtea ruguri ale demenţei, delaţiunii şi dictaturilor nu erau mâini de oameni, ci unelte ale pierzaniei condiţiei umane.

Cultura nu produce pâine, nu hrăneşte guri, repetă politicieni şi manageri care au tăiat fonduri şi programe culturale ale unor instituţii de interes naţional, precum Televiziunea Română. La fel, la Institutul Cultural Român, care este menit să promoveze cultura. Cultura nu dă de mâncare, dar hrăneşte sufletul.

S-au încercat în ultimii ani epurarea literaturii române de titanii ei, schimbarea viziunii despre trecutul naţional, de către pseudofilosofi la modă, persiflarea tradiţiilor, ridiculizarea moralei, incitarea la „eliberare” prin sex, drog, violenţă, vulgaritate, negarea principiilor şi a modelelor spirituale. A crede că omenirea se va putea lipsi cândva de mituri este o iluzie sau, mai bine zis, un mit în sensul degradat pe care conceptul şi cuvântul l-au luat în timpurile mai noi. Dacă George Călinescu putea scrie interesanta poezie „Visam să fiu bărbatul care“, a recunoaşte în ziua de azi că visezi înseamnă sinucidere curată. Este un vechi vis, pe care îl avem mulţi în comun, dar pentru a cărui realizare se cer mijloace materiale considerabile. Să sperăm că, depunând eforturi materiale şi de suflet, vom izbuti şi noi să-i consacrăm un loc lui Eminescu alături de Dante, Goethe, Shakespeare…

Cultura este aidoma societăţii contemporane. A devenit un bun de consum. Criteriul valoric este din ce în ce mai greu de păstrat ca un criteriu de orientare primordial. Ne risipim, din ce în ce mai mult, geniile.

Cultura unei ţări mici este poate indicele cel mai important al unei naţiuni mai puţin puternice de a se face cunoscută, de a fi luată în considerare, de a fi recunoscută ca entitate de sine stătătoare, cu personalitatea şi valoarea ei. De aceea cred că în primul rând cultura este cea care trebuie sprijinită, recunoscută de guvernanţii noştri ca fiind singura şansă de a intra în rândul naţiunilor evoluate. Avem încă personalităţi culturale cu care ne putem mândri, dar nu mai avem un Iosif Sava, care a demonstrat importanţa omului de cultură în existenţa cotidiană. Iosif Sava era unic în România, în calitatea sa de mentor. Nu-l mai avem pe marele actor Ion Caramitru, pe Beligan, Dinică, Ștefan Iordache, pe George Banu, pe Augustin Buzura, pe acad. Răzvan Theodorescu, pe acad. Eugen Simion. S-au dus cu toții și le simțim lipsa.

Înainte să folosim bisturiul împotriva bugetului culturii şi instituţiilor ei, să ne întrebăm încă o dată, precum Vlahuţă: „Unde ne sunt visătorii?”.

Fără cărţi, fără spectacole, expoziţii, festivaluri, simpozioane academice, patrimoniu restaurat şi salvat, fără un proiect de salvare a limbii române, fără biblioteci şi şcoli, fără o promovare profundă a culturii, nici o Putere sau guvernare nu trece mai sus de nivelul supravieţuirii minime. Nu merită să-ţi propui să oferi poporului pe care-l conduci doar Pâine şi Apă. Iar dacă se mai îndoieşte azi cineva de întunericul ce apasă orice proiect de ţară şi democraţie cu bugetul pentru cultură tăiat la sânge, să-şi roage consilierii să-i printeze câteva citate din publicistica lui Eminescu şi măcar câteva strofe din poeme. În opera lui Eminescu sunt abordate toate subiectele fierbinţi ale timpului, dar şi probleme de istorie, sociologie, economie, cultură, toate subsumate perspectivei privind consolidarea şi dezvoltarea naţiunii.

„Producţiunea naţională nu se poate nici menţine, nici naşte chiar, fără măsuri protecţioniste. O dovadă despre asta ne-o dau toate statele. Anglia şi America, Franţa şi Germania, Rusia, Austria toate au protejat industria lor pentru a o avea, l-au crescut pe copil cu cheltuială şi după ce a devenit bărbat i-au dat voie să se ia la trântă cu toată lumea. (…) Astăzi când toate naţiunile culte suferă de o criză economică de atâţia ani, este singură Franţa care relativ se află destul de bine în privinţa economică. Bărbaţi competenţi care s-au ocupat cu explicarea acestui fenomen s-au convins că el nu e nici rezultatul caracterului francez, nici al împrejurărilor locale ci este rezultatul educaţiunii poporului francez în decurs de secole în direcţiunea de a i se dezvolta gustul estetic prin cultivarea artelor. Şcoala de pictură şi sculptură întemeiată de Colbert, expoziţiile de arte înfiinţate tot de el, trimiterea de tineri la studii în Roma, înfiinţarea de şcoli de desen provinciale, şcoli speciale pentru lucrători, toate acestea dezvoltând gustul frumosului în poporul francez, a făcut posibilă puterea artelor frumoase în serviciul industriei, producând ceea ce numim industrie de artă în care francezii sunt neajunşi şi progresează necurmat. Din păcate şi nepractic noi am pierdut şi micile începuturi de industrie ce le aveam. E necesar să creăm o clasă de mijloc având tehnici, industriaşi, meseriaşi, comercianţi şi agricultori buni”, scria Eminescu în „Discuţiunea actuală asupra reformelor”, în 1882.

Aşa cum scria profesorul Zoe Dumitrescu Buşulenga, „a părăsi cartea – ceea ce este statornic în viaţa noastră, esenţial – a părăsi cuvântul înseamnă că ne risipim, ne irosim facultăţile intelectuale, iar spiritul nu mai are cu ce se hrăni. Cuvântul e statornic, creator. Nu se poate trăi fără modele. Marea masă a concetăţenilor noştri trăieşte într-o perioadă de lipsă de valori. De multe ori, noi abolim trecutul, abolim rădăcinile – procesul este foarte insidios şi poate prinde. Drumul unei culturi, identificarea unei continuităţi într-o cultură nu se poate face decât pe două planuri: pe planul istoriei şi pe planul spiritului. Acestea sunt cele două constante. Pentru asta a militat Eminescu o viaţă. Eminescu a înţeles poate cel mai bine în epocă ideea de continuitate în cultură”.

De Ziua Culturii Naţionale, de Ziua lui Eminescu, mi se pare normal să cântărim trecutul, să evaluăm prezentul şi să scrutăm viitorul culturii româneşti. Acest lucru, de fapt, ar trebui să nu se reducă la o zi pe an, ci să fie o preocupare permanentă.

De Eminescu ne apropiem de fiecare dată cu o emoţie neobişnuită, el fiind mai mult decât un poet de geniu.

Mari cărturari din panteonul spiritualităţii noastre au încercat să-i definească trăsăturile esenţiale. „Rege al cunoaşterii omeneşti”, afirma Titu Maiorescu.

„Cu numele lui magic deschidem toate porţile spiritului. Dar nu e vorba de operele lui Eminescu, ci de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui, e vorba de tot, de spectacolul acesta extraordinar pe care ţi-l dă o conştiinţă de cultură deschisă peste tot”, scria Constantin Noica.

Iar Tudor Vianu aprecia: „Eminescu n-a trebuit să lupte cu limba, i-a fost de ajuns să se aşeze în curentul limbii şi să-şi înalţe pânzele în direcţia în care sufla duhul ei”.

Să nu uităm nici ce scria George Călinescu despre marele poet: „Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate şi câte o stea va veşteji pe cer, în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

Să ne aducem aminte de Eminescu, cel mai ales dintre toţi scriitorii acestui neam. Eminescu avea acea muzică inconfundabilă a versurilor pe care toţi o iubim.

Aşa cum scriam într-un articol, avem nevoie de Eminescu, acest poet planetar, aşa cum avem nevoie de cultură. Când neuronii de cultură mor sau sunt ucişi, capul de pe umeri devine o mască desfigurată sau un pumn care loveşte. Când se ard cu sălbăticie biblioteci, când s-au distrus cu sălbăticie monumente, mâinile care au stivuit cunoaşterea pe atâtea ruguri ale demenţei, delaţiunii, dictaturilor, trădătorilor nu erau mâini de oameni, ci unelte ale pierzaniei condiţiei umane. Cultura este cea care întotdeauna a hrănit sufletele. De aceea cred că în primul rând cultura este cea care trebuie ajutată, sprijinită, recunoscută de guvernanţii noştri ca fiind singura şansă de a intra în rândul naţiunilor evoluate. Avem gigantice personalităţi culturale cu care ne putem mândri. Pentru ei cultura era nu numai în cărţi, ci şi în aerul pe care îl respirau.

Cultura nu poate învinge întotdeauna răul, nu elimină sărăcia, ea dovedindu-se de multe ori neputincioasă în faţa inegalităţilor care bântuie lumea de azi, dar poate ajuta spiritul să-i facă faţă şi să cultive în el ideea că poate să judece lucid locul şi rostul lui pe pământ.

Nimic nu poate înlocui hrana spirituală, orizontul frumosului şi bunului-gust, hrana estetică, identitatea unui popor definită de identitatea culturii sale. N-ar strica să-i întâlnim mai des pe guvernanţii noştri în sălile de spectacol, în librării, în festivaluri, în muzeele naţionale, la întâlniri cu marile Asociaţii culturale şi Uniuni de creaţie, la întâlniri academice. Asta i-ar scuti de declaraţii şi decizii jenante, de obiceiul şi stereotipia de a aloca pentru Ministerele Culturii şi Educaţiei bugetul Cenuşăresei. Baia de cultură i-ar uza mult mai puţin, iar nouă, celor creatori şi iubitori de cultură, nu ne-ar tăia nevoia de frumos şi de bogăţie spirituală.

De la Eminescu, cititorul contemporan a învăţat nu doar grandoarea, ci şi smerenia cuvintelor simple şi forţa celor nerostite.

Ne risipim din ce în ce mai mult geniile.

Măcar de Ziua Naţională a Culturii şi de Ziua lui Eminescu să ne propunem să renunţăm la amputarea culturii, din teamă de a nu deveni din săracii Europei şi săracii ei cu duhul.

Să deschidem o fereastră mare, largă şi cu mai multe faţete spre o lume care să ne înţeleagă şi să înceapă să ne iubească, pentru că o merităm din plin pentru cultura pe care o avem.

Gând Către Eminescu de iubitul nostru Nichita Stănescu

Tu n-ai murit

pentru că eu sunt trupul tău care vorbește cu vorbele tale

Când drag îmi este mie pe lumea asta

cu iubirea ta mă gândesc la amorul tău,

Mihai, dacă-ai ști cât de tare îmi lipsești

ca și ochilor, ca și pietrelor și curcubeilor.

Le-am zis de tine,

că-ntârzii, le-am zis,

că nu treci de sânge ne trebuie să renaști

și nici anapoda de raze ca să ne fii cu noi de față.

Mihai, tu care ești mai tânăr decât mine