Ioana Lee: ”Hotărâsem să trăiesc în Japonia ca o femeie dar cu privilegiile unui bărbat”

Deși statutul de soție al unui important aristocrat din lumea bună a Japoniei îi cerea să renunțe la obiceiurile unei femei independente, Ioana Lee povestește în paginile primului său roman, ”Ai Suru”, (Editura RAO, 2017) stilul de viață îndrăzneț și libertățile pe care le obținuse de la familia sa niponă, extrem de conservatoare.

 ”În Tokio mergeam uneori cu Adrian la discotecă. Ken nu suporta discotecile şi nici nu‑mi permitea să merg cu alte prietene. El avea încredere numai în Adrian şi a fi însoţită de Adrian era condiţia ca să pot ieşi din casă. L‑am rugat de multe ori să vină cu mine, sau cu noi, dar a refuzat mereu. Nu prea am înţeles niciodată de ce, cred că şi din timiditate. Noi mergeam la o discotecă frecventată mai mult de modele şi de străini care veneau să se holbeze la modele, erau băieţi şi fete din toată lumea, toţi tineri şi zvăpăiaţi. Nu‑mi plac deloc discotecile, dar îmi place foarte mult să dansez şi, la vremea respectivă, să fiu văzută!

 Sâmbăta seara, Ken avea obiceiul să meargă cu prietenii la restaurant, unde mâncau sushi, beau sake şi discutau despre cum trebuie ca soţiile să stea acasă, să facă copii şi menaj, în timp ce soţii se distrează până noaptea târziu şi se întorc în zori de zi, fără să aibă grijă că o să‑i întrebe soţia ceva, ba dimpotrivă, ea fiind mândră de faptul că soţul ei este un bărbat adevărat. Ei bine, cum hotărâsem să trăiesc în Japonia ca femeie dar cu privilegiile unui bărbat, plecam de acasă şi, în general, mă revedeam cu Ken spre dimineaţă, când ne sunam şi ne puneam de acord la ce oră să vină să mă ia şi să mergem împreună acasă. De fapt, obiceiul nostru devenise să petrecem vineri seara ceea ce Ken numea „Saturday nighto fivaa“ (Saturday night fever)1, pentru că era o atmosferă mai febrilă decât sâmbăta, pe care de obicei o petreceam acasă. Nu cred că am ieşit vreodată seara şi sâmbăta, şi vinerea.Mă aranjam şi mă întâlneam cu Adrian în Roppongi, el locuind chiar în zonă. Şi, bineînţeles, ca toată lumea, ne întâlneam în faţa celebrei cofetării „Almond“, luminată în roz şi alb. La Tokio, nopţile sunt superbe, colorate, vioaie şi neliniştite. Pe timpul zilei pare un cu totul alt oraş decât noaptea, când te ameţeşte cu reclamele multicolore, milioanele de oameni forfotind”. 

 Eram bucuroasă să le răspund tuturor celor care mă întrebau de unde sunt, chiar dacă asta implica, de cele mai multe ori, o succintă lecţie de geografie. Era firesc, însă, căci nici eu nu ştiam pe atunci unde se află Benin sau Belize şi nici nu‑mi era ruşine să întreb unde se află, ce limbi se vorbesc în acel loc, ce religie au etc. Eram curioasă. Şi, dacă „curiosity killed the cat“1, în cazul meu, cel puţin, curiozitatea m‑a ajutat să învăţ enorm, să devin mai bună, mai tolerantă, mai înţelegătoare şi, în special, mai fluentă în limbi străine.Dar cu Adrian, în privinţa naţionalităţii, lucrurile stăteau altfel: el era mereu „european“, dar în funcţie de interlocutor putea fi şi „neamţ“, „englez“, „austriac“, „francez“ etc.– De ce faci asta? – îl cert. Ar trebui să fii mândru că eşti român; în plus, când ne prezentăm ca fiind frate şi soră, există riscul să ne dăm de gol...– Dar nu e adevărat. Sunt foarte mândru că sunt român. Tocmai de aceea sufăr când trebuie să le explic tuturor ce este aceea România, unde se află, ce limbă vorbim. Mă enervează. Lumea ar trebui să ştie deja cine suntem noi şi nu să ne vedem nevoiţi să ne tot explicăm. Aşa, dacă spun Germania, Franţa, Italia sau, simplu, Europa, au o idee ce este aia, şi cu bune, şi cu rele. Scap mai uşor.”

Ioana Lee: "Japonezii au o cu totul altă percepție asupra a ceea ce este frumos"

Ioana Lee: ”Bucureștiul se laudă cu mall-uri și restaurante, ce lasă Washingtonul în urmă!”

Ioana Lee și secretul frumuseții sale: masca din găinaţ de privighetoare