Liniştea mormântului

Nu demult, islan­de­zilor Yrsa Sigurdardottir şi Arnaldur Indridason le-au apărut câteva thri­llere în româneşte. Cititorii au descoperit cu stupoare, existenţa unei tradiţii literare valoroase, unul dintre reprezentanţii ei fiind încununat, de altfel, cu un Premiu Nobel, în 1955.

 „Oraşul borcanelor”, primul roman al lui Arnaldur Indridason, ne-a făcut cunoştinţă cu Erlendur Sveinsson, un inspector de poliţie conştiincios, pedant în cercetările sale, de o tenacitate ieşită din comun. Nu e simpatic şi nu râvneşte nici o clipă să-i cucerească pe ceilalţi. Mai tot timpul faţa lui rămâne mo­ro-că­noasă, iar vorbele îi sunt rareori binevoitoare. Personajul şi-a confecţionat o mască, pentru a nu-i fi scrutate frământările.

În „Liniştea mormântului” îl redescoperim la fel de acaparat de munca sa. Dar, totodată, şi tracasat în continuare de problemele sale de familie. Divorţat de mulţi ani, a pierdut contactul cu copiii săi, Sindri Snaer şi Eva Lind. Băiatul s-a înstrăinat, iar fata a apucat-o pe căi greşite – se droghează, trăieşte în promiscuitate cu amici dubioşi, rămânând şi însărcinată. Mai mult, Erlendur este bântuit de coşmare, din pricina unui episod din copilărie, când, surprins de un viscol, şi-a pierdut fratele mai mic, ani la rândul învinovăţindu-se de moartea lui.

Totuşi, în ciuda tuturor problemelor care îl răvăşesc, inspectorul continuă să fie la fel de eficient, într-o anchetă extrem de complicată. La marginea oraşului Reykjavik, pe un şantier, este descoperit un schelet. Nu e din vremea vikingilor, dar nici de dată recentă – după primele evaluări aparţine cuiva îngropat în anii ’40. E vorba de un accident? De o crimă? Cine a fost victima? O femeie sau un bărbat din acele locuri? Un soldat britanic sau american, din trupele staţionate în zonă în acea vreme?

Erlendur, ajutat – şi de astă dată – de mai tinerii săi colegi Sigurdur Oli şi Elinborg, face eforturi supraomeneşti pentru descâlcirea misterului, încercând, cu greu, să se concentreze asupra cazului, deoarece fiica sa a pierdut sarcina şi se află în comă. În urma unor căutări asidue, cei trei poliţişti află o poveste înfricoşătoare despre destinul unei familii în timpul celui de al doilea război mondial. Un bărbat, o femeie şi trei copii – dintre care unul e handicapat – au trăit atunci nu numai în mizerie, dar au avut parte şi de relaţii tensionate între ei. Capul familiei a fost o brută care i-a stâlcit sistematic în bătaie pe cei din jurul său, i-a înjurat şi i-a ameninţat deseori cu moartea. De altfel, cele mai realizate pagini ale romanului descriu atmosfera de coşmar din magherniţă în care au locuit cei patru. Pentru a spori suspansul, autorul dezvoltă şi alte poveşti, ca şi cum ar cutreiera printr-un labirint, fără dorinţa de a-i găsi rapid ieşirea. Dar toate aceste ramificaţii ale naraţiunii îşi dovedesc, în final, rostul. Însă memorabilă rămâne istoria acestei familii urgisite, o istorie întunecată, amintind de unele dintre scrierile lui Dickens.

Arnaldur Indridason este un prozator în toată puterea cuvântului, venind dintr-o ţară cu 313.000 de locuitori, cu o rată a cri­mi­na­lităţii infimă – acolo se comite cel mult o crimă pe an. Dar imboldul de a imagina poveşti despre fărădelegile din lume nu ţine neapărat de apartenenţa la un spaţiu bân­tuit de teroare, corupt şi suprapopulat. E o consecinţă firească a dragostei oamenilor pentru lectură, cărora scriitorii le propun cărţi captivante, pentru a-i desfăta în ceasurile de răgaz.

Sunt curios ce scrieri ne va mai oferi Arnaldur Indridason. Dacă va păstra ştacheta ­ri­di­ca­tă măcar la aceeaşi înălţime, are toate şansele ca istoria literaturii poliţiste să-l reţină ca pe unul dintre cei mai valoroşi autori nordici de acest gen.

Citește pe Antena3.ro

Kremlinul comentează mondenitățile și spune că soții Assad nu divorțează. Chiar purtătorul de cuvât al lui Putin a negat informația