Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Începând cu anul 1731, când se tipărea la Braşov Calendarul lui Petcu Şoanu, considerat primul periodic din spaţiul românesc, au apărut la noi peste 18.000 de titluri de presă, ulterior şi radiouri şi televiziuni. Dacă presa din spaţiul românesc a fost una dintre cele mai prolifice industrii, în ultimii 280 de ani, această activitate a rămas una anonimă, din punct de vedere istoric.
Titlul unei publicaţii, data apariţiei sau a încetării apariţiei, precum şi numele celor care au lucrat la acele publicaţii au rămas informaţii foarte greu de obţinut, ani mai târziu, pentru care un cercetător trebuia să stăbată ţara şi "sape" în arhivele bibliotecilor pentru a le afla. Or tocmai de acest lucru s-au ocupat 120 de cercetători români, vreme de patru ani.
"Este greu de crezut că într-o ţară europeană n-ai avut până acum o cronologie a presei, activitatea cu cea mai mare vizibilitate a unei societăţi", spune Marian Petcu, conferenţiar la Facultea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii din Bucureşti, coordonatorul acestui proiect.
"Istoria jurnalismului din România în date. Enciclopedie cronologică", un volum de peste 1.400 de pagini, grupează în ordine cronologică apariţia a peste 18.000 de publicaţii periodice, radiouri, televiziuni sau agenţii de presă şi oferă informaţii despre legislaţia presei, despre 32.000 de jurnalişti, publicişti şi editori trecând în revistă şi evenimente cheie precum formarea unor asociaţii ale jurnaliştilor, conferinţe, congrese sau chiar greve.
"A fost greu, imaginează-ţi un cor de 120 de persoane, care nu se cunoşteau, aveau o partitură, dar nimeni nu o respecta, iar eu de la Bucureşti încercam să dirijez acest cor. Dacă ar fi s-o iau de la captăt, n-aş mai lua-o, sincer", spune Marian Petcu. În afara volumului enorm de informaţii care trebuia gestionat, profesorul spune că marile dificultăţi au constat în colaborarea cu instituţiile statului.
"Eu am crezut - a fost o naivitate, recunosc - că instituţiile publice îşi fac datoria. M-am gândit că dacă ceri unei biblioteci judeţene o listă cu ce ziare şi reviste au avut, o să ţi-o dea. Poate nu într-o lună, poate nu în trei, dar măcar într-un an. Oricum, proiectul acesta s-a derulat timp de patru ani, nefinanţat. Şi-aici lucrurile au stat cam aşa: jumătate din Bibliotecile Publice Judeţene, sub diverse motive, n-au participat la proiect. Ce s-a întâmplat în materie de presă într-un anumit judeţ a trebuit să reconstitui eu de la Bucureşti. Am avut şi surprize, în unele judeţe în care Biblioteca Judeţeană nu a vrut să participe am găsit câte o persoană, fost bibliotecar, bibliograf care se ocupase de aşa ceva şi ne-a oferit toată munca lui, cum a fost Marian Chivulescu de la Prahova, de exemplu, două cărţi de-ale lui au fost vărsate aici în stilul acestei enciclopedii cronologice", spune Marian Petcu.
Proiectul a primit însă şi ajutor. La un moment dat, echipa a fost cazată într-un castel.
"Am mers cu ideea la Universitatea "Vasile Goldiş" din Arad şi ei au fost interesaţi, ne-au oferit un castel. Este singura Universitate din ţară, probabil, care are în proprietate un castel. Acolo am reuşit să adun oameni care nu mă cunoşteau, nu prea înţelegeau ce vreau de la ei. Au fost şi instituţii cooperante. CNA, de exemplu, mi-a oferit toată baza de date. La lansare am prezentat enciclopedia ca fiind ultimul mare proiect comunist. N-a fost nimeni plătit", spune profesorul. Un alt ajutor a venit din partea asociaţiilor minorităţilor din România, a căror presă este şi ea prezentată în enciclopedie.
"Am făcut-o ca să fim consecvenţi, pentru că i-am zis istoria jurnalismului din România, or România a fost când mai mică, când mai mare. Cine va înţelege peste ani că ziarul "Iaşul" apărea la Râmnicu Vâlcea pentru că Moldova era ocupată? Sunt o mulţime de complicaţii de localizare. Cine îşi putea imagina că o asociaţie a ziariştilor din Iaşi funcţiona în Deva? Războiul a creat complicaţii teribile. Şi primul şi al doilea. Am inclus aici Basarabia, Bucovina şi Cadrilaterul. Cine o să vadă câtă presă de limbă rusă a existat în România, o să se sperie, dar chiar aşa a fost", spune profesorul.
Primele ziare româneşti dădeau ştiri despre China
Enciclopedia cuprinde toate titlurile periodice, însă presa adevărată, cea care se putea susţine singură şi care genera subiecte de dezbatere, a apărut mai târziu.
"Cine citeşte presa de începuturi se va minuna. Nu prea exista informaţie despre elementele româneşti. Se spuneau două trei vorbe despre isprăvile domnitorului şi ale doameni, dacă făcuseră ceva, despre nu ştiu ce ceremonie la Mitropolie, dacă era o sărbătoare mare şi în rest nu găseşti decât bucăţi din reviste străine. Ce se întâmplă în China, ce se întâmplă în India, ce se întâmplă în Marea Britanie, adică exact ceea ce nu interesa publicul şi aşa puţin numeros, cel alfabetizat", spune profesorul.
Apariţia presei capabile să se susţină din tiraj poate fi localizată spre sfârşitul secolului XIX, cu bunele şi relele ei.
"Este vorba de presa de mare tiraj, care a fost dispreţuită în epocă. Sunt ziare care se bazau pe fapt divers, foileton, reportaj, când şi când, sfaturi practice. Ele vizau o audienţă nu foarte educată, dar numeroasă, asta era logica jurnalismului de piaţă. Asta era presă profesionistă. Vorbim de perioada de după 1900 sau putem să vorbim şi de 1880, când apar ziare care trăiesc din tiraj, nu din alte afaceri - Universul, Dimineaţa, Curentul", spune profesorul. În ciuda subiectelor "ieftine", presa bulevardieră a avut un rol însemnat pentru educaţia românilor, crede Marian Petcu.
"La noi apare relativ târziu presa pentru că nu avea nici cine să o scrie, nici cine să o citească. Noi luăm ca reper 1731 când apare calendarul lui Petcu Şoanu, la Braşov, pentru că era publicaţie periodică. Al doilea reper este 1829, când apar Curierul Românesc şi Albina Românească, dar ele sunt publicaţii semi-oficiale şi apar de două ori pe săptămână. Şi-atunci, care a fost ingredientul magic pentru a face presa populară? Oamenilor trebuia să le dai subiecte de discuţie. Asta s-a înţeles greu la noi. Ce să vorbească ei despre ce s-a înâmplat în Indochina? Nu vorbea nici dracu'! Dar când au început să scrie despre o crimă din amor şi nu mai ştiu ce fapte diverse sigur că a început să crească chiar şi interesul pentru a ştii să citeşti. Eu cred în mod sincer că presa asta ieftină, bulevardieră de fapt divers, de foileton, cu amoruri mărturisite, neîmplinite etc a determinat o bună parte a populaţiei să-şi dorească să înveţe să citească. Este o temă necercetată la noi, rămâne la nivelul de ipoteză", spune profesorul.
Deşi ziarele şi revistele erau numeroase, durata lor de viaţă nu era foarte mare. Marian Petcu spune că un motiv ar fi accentul prea mare pus pe opinie, în detrimentul informaţiei.
"Noi am fost mai degrabă înclinaţi spre cantitate, decât spre calitate. Am avut foarte multă presă, statistic vorbind, însă ea nu prea a avut durată de viaţă lungă. Foarte puţine titluri au rezistat. Au rezistat unde patronatul avea bani şi acolo unde erau, ceea ce numesc eu, publicaţii buchet. Aveai Universul, Universul familiei, Universul copiilor etc. Aceasta este o particularitate. A doua particularitate este că la noi dominantă a fost presa de emoţie, presa de opinie, presa de expresie şi mai puţin presa de informare. Pe urmă, am avut foarte multe titluri ale partidelor politice. Aveai o publicaţie centrală a unui partid şi multipli ai acestei publicaţii în regiuni, în zone ale ţării. Sigur că se întâmpla un lucru nefiresc. Dacă ţi-e evidentă opţiunea politică înseamnă că renunţi din capul locului la cealaltă parte a cititorilor care nu îţi împărtăşesc opinia politică şi cu mâna ta îţi strângi robinetul de publicitate", spune profesorul.
Însă presa avea şi rolul de a întări sentimentul de apartenenţă la un grup, în special în privinţa minorităţilor.
"Cel mai puternic instrument identitar a fost presa. Cine ia encicolpedia la mână o să vadă, de exemplu, ce a însemnat pentru minorităţile etnice presa. Cât de multă presă au avut comunităţile evreieşti, de exemplu. Şi acelea erau atomizate. Unii erau pentru împământenire, alţii erau pentru plecarea din ţară. A fost şi un proiect despre care nu se prea vorbeşte, anume înfiinţarea statului Israel pe la noi prin Moldova. Pe urmă, un element care predispune la multiplicarea presei este diversitatea religioasă. Cu cât te duci spre Ardeal o să vezi că sunt mai multe titluri".
Fondatorii presei din România
Un motiv pentru care ziarele timpurii nu aveau viaţă lungă era şi cenzura. Un fenomen împotriva căruia primii ziarişti români s-au luptat straşnic.
"C.A. Rosetti este unul dintre părinţii liberalismului, dar şi unul dintre părinţii presei în sens modern de la noi. Este unul dintre cei mai frumoşi nebuni care s-au luptat cu stăpânirea pentru libertatea presei. Se duce la un moment dat în audienţă la domnitor, la Bibescu. I se interziseseră trei ziare. Şi zice: Măria ta, mi s-au interzis trei ziare, dar eu aş vrea să mai fac unul. Iar Bibescu zice: Domnule Rosetti, pe dumneata doar eu pot să te stăpânesc şi n-am vreme. Rosetti nu asculta nici de poliţie", povesteşte profesorul.
Presa, de altfel, era o pasiune a familiei Rosetti.
"Prima ziaristă din România este de fapt o englezoaică. Maria Rosetti este de fapt Mary Grant, sora inginerului care ne-a făcut Podul Grant, o englezoaică cu educaţie franceză care îndrăgosteşte de C.A. Rosetti şi este prima ziaristă româncă, cea care şi editează "Mama şi copilul", o publicaţie interesantă, un fel de magazin pentru dame, pentru vremea aceea", spune profesorul, care să şi alte exemple.
"Constantin Mille, o mare personalitate în epocă care modernizează presa. Este cel care a căldit Palatul Adevărul. Este pentru prima oară când ziaristul are odaia lui. Avea şi el o cameră cu o masă şi un scaun. Până atunci era o singură sală în care stăteau toţi pe ce apucau şi scriau. A se vedea şi aventurile lui Eminescu. Eminescu, o mare personalitate. Un remarcabil ziarist de opine. Însă opinia lui era legitimată de cunoaştere. Ştia câteva limbi şi citea gazetele nemţeşti care erau bine făcute şi când spunea ceva, aia era. Din păcate nu prea se studiază gazetăria lui, ci mai degrabă opera lui poetică. Sunt mulţi. Pamfil Şeicaru, pe care lumea îl blamează că era veros, că făcea şantaje. Nu ştiu, nu s-a găsit încă nicio dovadă a şantajului. Dar ce mare ziarist a fost. Este singurul ziarist din lume, cred, care a ctitorit o mănăstire din banii lui. Dacă mergi la Orşova, vei vedea pe deal, acolo, o mănăstire foarte frumoasă făcută din banii acestui Pamfil Şeicaru".
"De-a lungul timpului s-a bătut clopotul pentru fiecare tip de media"
Marian Petcu şi-a luat angajamentul să scoată şi o a doua ediţie a enciclopediei, care să cuprindă şi ultimii ani, însă aici lucrurile devin complicate. Ultimii ani au însemnat dispariţia a foarte multor titluri de presă, precum şi înmulţirea site-urilor de ştiri, mai greu de contabilizat.
"Începând cu 2008 vor fi puţine informaţii de valorificat pentru că şi din cauza crizei şi din cauza dificilei adaptări la noile tehnologii, la internet, numărul publicaţilor de pe piaţa noastră s-a redus. Sunt judeţe în care ne aflăm în situaţia de până în '89 când acolo apare un singur ziar şi ăla cu tiraj modest. În bună măsură din cauza nepriceperii manageriale, din cauza multor excese care s-au săvârşit, ziarele şi-au pierdut credibilitatea".
Marian Petcu nu crede, însă, că presa o să dispară de tot.
"De-a lungul timpului s-a bătut clopotul pentru fiecare tip de media. Când a apărut radioul s-a bătut clopotul ziarului şi ziarul n-a murit. A apărut televiziunea s-a bătut clopotul radioului şi al ziarului şi n-au murit. Ce cred că este de făcut şi ce ne învaţă această enciclopedie, care acopră mai bine de 200 de ani de presă, trebuie să revenim la mandatul iniţial al presei. Adică să reabilităm ştirea, căci noi suntem într-o fază a jurnalismului de comunicat de presă. Este cea mai nefericită soluţie. Cu ce te diferenţiezi? Cu ceea ce aduci tu, cu ceea ce este în afara fluxului. Sigur, ştim că ştirea este scumpă, reportajul este scump, interviul poate fi scump, dar dacă nu revenim la formula iniţială, oamenii nu vor mai avea sentimentul că chiar îi reprezentăm, deşi noi, ziariştii, vorbim invariabil în numele opiniei publice. E un mandat simbolic pe care s-ar cuveni să-l onorăm", spune Marian Petcu.
"Istoria jurnalismului din Romania in date. Enciclopedie cronologica" a apărut la Editura Polirom. Volumul a primit Premiul National „Valeriu Branişte”, acordat de Asociaţia Română de Istorie a Presei.
Citește pe Antena3.ro
