Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Paul Éluard a fost unicul fiu al unui contabil deștept, care, odată instalat la Paris, a dat lovitura în afaceri (financiare - ați ghicit). Atât de bine s-a învârtit Grindel încât și-a permis să-și interneze fiul (despre poet e vorba), anemic, șubrezit de boli, visător, într-un sanatoriu al gulerelor albe din Elveția. Fire sensibilă și delicată (deh, versificator), tânărul Paul va participa la primii doi ani ai Marelui Război (1914 - 1916) dintr-o secție de infirmieri militari. Apoi, dintr-odată, un impuls belicos: Paul se înscrie voluntar pe front (nu chiar în linia întâi, dar oricum…). Avea acest tip slăbănog, cu fruntea înaltă și ochi luminoși vreme și pentru poezie? Ba bine că nu… „Primele sale culegeri de poeme - Le Devoir et l’Inquiétude (Datoria și neliniștea), Poèmes pour la paix (Poeme pentru pace) - sunt scrise sub impresiile vieții de pe front. După război se alătură mai întâi dadaismului, apoi se raliază suprarealismului și ia parte la toate experiențele mișcării”, sesiza cercetătorul Al. Dimitriu-Păușești în deschiderea unei minibiografii dedicate delicatului poet (Dicționarul scriitorilor francezi, Polirom, 2012).
Un voiaj misterios în Extremul Orient
Un bărbat hotărât, nu? „Dragostea pasionată pentru rusoaica Gala și eșecul căsniciei lor îl fac să întreprindă un voiaj misterios în Extremul Orient, pe care mai târziu îl va califica drept ridicol. Capodopera sa din perioada suprarealistă, Capitale de la douleur (Capitala durerii), apare în 1926. În 1930 o cunoaște pe Nusch (Maria Benz), cu care se va căsători și care-i va inspira, chiar și după moartea ei (1946), unele dintre cele mai frumoase poeme ale sale. În 1933, iscălește «Apelul la luptă» al intelectualilor antifasciști. În 1936, se solidarizează cu lupta poporului spaniol pentru apărarea democrației. Între 1941 și 1943, intră în Rezistență, devine membru al Partidului Comunist Francez și scrie poeme inspirate din evenimente sub pseudonimul Jean Du Haut. După război, militează intens în favoarea păcii, publică poeme cu un caracter militant tot mai pronunțat și călătorește prin Grecia, Italia, Uniunea Sovietică, Polonia. O angină pectorală îl răpune însă înainte de vreme”.
Nezdruncinat lângă Picasso
„A vedea - scria Éluard - înseamnă a înțelege și a acționa, înseamnă a uni lumea cu omul și omul cu lumea”. „Întreaga lui operă, prin excelență poetică, o poezie a transparenței și luminozității - completa cercetătorul Al. Dimitriu-Păușești -, poate fi explicată prin rândurile de mai sus. «A vedea» a fost un cuvânt de ordine pentru o întreagă generație de artiști, poeți și pictori care, cu mijloace diferite, au găsit un limbaj comun pentru a exprima o viziune nouă asupra universului și a o face și altora accesibilă. Este vorba de înrudirea spirituală care a legat indestructibil o serie de poeți și pictori suprarealiști. Alături de poeți ca Breton, Aragon, Éluard, Desnos, și-au înscris numele în istoria picturii artiști ca Max Ernst, Paul Klee, Tanguy, Dali, Magritte. În ce-l privește pe Éluard, care în Donner à voir (Să dai vederii), publicat în 1939, anul-bilanț al suprarealismului, dovedea atât de bine cum cuvintele pot spune lucruri asemănătoare cu cele zugrăvite de penel, trebuie adăugat că prietenia care-l lega de Picasso era mai veche și a fost, până la sfârșit, nezdruncinată. În poezia suprarealistă, elementul cel mai uluitor și cel mai mirific a fost imaginea”.
Cheia de boltă a universului eluardian
Explicit: „În poezia lui Éluard, imaginea vizuală are un caracter dominant: «Je t’appellerai Visuelle/ Et multiplierai ton image» («Te voi numi Vizuală/ Și-ți voi multiplica imaginea»). Dar această vizualitate nu trebuie interpretată ca o plasticizare a unor senzații, ca o întoarcere, peste inefabilul simbolist, la poezia parnasiană a formelor și culorilor”. Dar? „Ea are un înțeles mult mai adânc și este cheia de boltă a universului eluardian. Ceea ce-l frapează de la început pe un cititor neavizat este extrema simplitate a acestei poezii. Poetul pare să improvizeze la întâmplare, fără plan preconceput, fără ideea unei realizări artistice conștiente. Impresia pe care ne-o lasă este de imediat, de țâșnire spontană, involuntară, și, prin aceasta, ne tulbură. Poezia lui Éluard se situează la antipodul poeziei gândite, cerebrale, cum e poezia lui Valéry, de pildă. Éluard s-a ridicat împotriva «potrivirii mai mult sau mai puțin savante, mai mult sau mai puțin fericite de vocale, consoane, silabe, cuvinte». Nici urmă, la el, de retorică. Dimpotrivă, sunt suprimate toate procedeele care ar aduce aminte de stilul declamativ. Punctuația nu mai există, raporturile de coordonare sau de subordonare lipsesc adesea; litota și elipsa sunt frecvente. S-ar părea că ne aflăm în fața unei poezii ermetice, de tip mallarmean”.
Despre muzicalitate
Dar? „Dar Mallarmé și Éluard sunt două constelații foarte îndepărtate între ele și secretul trebuie căutat mai ales în folosirea cuvântului. În timp ce la Mallarmé cuvântul este de-realizat și aluziv, la Éluard există între cuvânt și obiect un raport de reciprocitate. A numi un obiect, pentru Mallarmé, înseamnă a suprima trei sferturi din bucuria poemului; poetul trebuie să-l sugereze. Pentru Éluard, cuvântul evocă obiectul care trebuie numit; un text poetic de-al său este un șir de cuvinte depuse sub ochii noștri ca niște obiecte. Poemul Liberté (Libertate), știut de atâția pe dinafară și pus pe muzică de Poulenc, se termină într-o adevărată declarație de artă poetică: «Et par le pouvoir d’un mot/ Je recommence ma vie/ Je suis né pour te connaître/ Pour te nommer/ Liberté» („Și prin puterea unei vorbe/ Încep acum o viață nouă/ Eu m-am născut ca să te aflu/ Să-ți spun pe nume/ Libertate» - trad. Virgil Teodorescu). Pentru Éluard, cuvântul este o realitate vie, are o putere creatoare, o prezență mereu stimulativă. Dacă e vorba de muzicalitate, Éluard cere o gândire muzicală «care să nu mai aibă ce face cu tobele, viorile, ritmurile, rimele»”.
Éluard roșu, Éluard albastru
Coardă întinsă: „Farmecul poemelor sale vine dintr-o artă simplă, în aparență facilă, care ne cântă dragostea și fraternitatea, teme vechi de când lumea, dar pe care ni se pare că le auzim pentru prima oară. Mulți au deplâns «facilitatea» din «perioada roșie» a lui Éluard, regretându-l pe poetul dragostei din «perioada albastră». Or, cele două teme sunt inseparabile și îngemănate și ar însemna să practicăm astfel în opera poetului o sciziune cu totul arbitrară. Cât privește «facilitatea», despre care Éluard a scris o poezie încă din perioada suprarealistă, ea este înșelătoare. Limbajul poetic al lui Éluard este fructul unor variate experiențe și al unor adânci meditații asupra puterii cuvântului. Încă din perioada dadaistă (redactarea revistei Proverbe de către Éluard însuși ar fi o dovadă), parcurgând toate etapele și experiențele suprarealismului, poetul n-a făcut decât să pună la încercare toate posibilitățile limbajului (incluzând și surprizele scrisului automat), pentru a-l elibera de toate obstacolele ridicate de logică, gramatică, retorică și conveniențele sociale, pentru a-i reda astfel proverbiala lui vigoare. Când, în 1920, revista Littérature punea întrebarea dacă limbajul este un scop, singurul care răspundea afirmativ era Éluard”.
Ochii
Imediat: „Bineînțeles, el ținea să precizeze că nu se referea la limbajul curent, uzual și uzat, ci la un limbaj transformat, veritabil, care să devină un schimb comun între poet și cititor. În limbajul poetic al lui Éluard, limbajul ochilor și al privirii este cel mai frecvent. Aproape toți comentatorii săi (Raymond Jean, Jean-Pierre Richard, Onimus) au acordat un deosebit interes imaginilor ochilor și privirii. Pentru Éluard, ochii sunt nu numai oglinda sufletului, ci și oglinda lumii, dar o oglindă care o îmbogățește și o colorează. Versurile din L’Amour La Poésie (Dragostea Poezia) «Pour l’œil qui devient visage ou paysage/ Et le sommeil lui rend le ciel de sa couleur» («Pentru ochiul care devine chip sau priveliște/ Și somnul îi redă cerul culorii sale») marchează nu numai dubla funcțiune a ochilor, dar și ideea, scumpă suprarealiștilor, că adevărata lor activitate începe de-abia în somn, când privirea se îndreaptă spre zonele cele mai obscure ale conștiinței. Idee exprimată de altfel și în versul cunoscut al lui Eminescu: «Dară ochiu-închis afară, înlăuntru se deșteaptă». Éluard vorbește chiar de «fertilitatea ochilor», imagine care dă titlul unei culegeri de versuri inspirate de profunda sa dragoste pentru Nusch. Dubla funcțiune a ochilor, de a privi și de a fi priviți, are drept corolar indispensabila prezență a altuia”.
Iubire și fraternitate
„Éluard - reliefa biograful Al. Dimitriu-Păușești - este un poet modern al dragostei, în sensul că acest puternic sentiment nu este al unui izolat, ci al unui om care trăiește într-o lume căreia îi aparține femeia iubită, ea însăși reflectare a acestei lumi. Prezența altuia, atât de strâns legată de privire, arată că trecerea de la «orizontul unuia singur la orizontul tuturor», adică cele două teme fundamentale ale poeziei eluardiene, dragostea și fraternitatea, nu înseamnă antagonism, ci dubla variantă a aceleiași concepții despre viață. Éluard poate să scrie în Les Yeux fertiles (Privirile fertile), volum de poezii de dragoste prin excelență: «Nous voulons voir clair dans les yeux des autres» («Noi vrem să vedem clar în ochii celorlalți»), sau să-și exprime dorința de a vedea «toți ochii reflectați de toți ochii»; el nu face decât să întărească ideea că prin dragoste, prin acțiune politică sau prin prietenie se fertilizează forțele fundamentale ale umanului”.
Cealaltă femeie a poetului
Mai mult: „Într-o lărgire a orizontului poetic, poemul Liberté, cel mai cunoscut al lui Paul Éluard, este în întregime un poem de dragoste, dar femeia iubită este libertatea. Răspândită peste tot în viața poetului, de la amintirile școlărești și până la «treptele morții», în detaliile vieții familiare sau ale celei poetice, în elementele naturii sau în cele ale corpului, această altă femeie a poetului este lumea întreagă. Itinerarul poetic parcurs nu este întortocheat, ci drept, dar lărgindu-se până la dimensiunile universului. Poetul Pierre Emmanuel avea dreptate să-și intituleze studiul asupra lui Éluard Le «Je» universel chez Paul Éluard (Eul universal la Paul Éluard). Firește, evenimentele au contribuit în cel mai înalt grad la o asemenea lărgire: războiul din Maroc, războiul civil din Spania, fascismul, cel de-al doilea război mondial, ocupația hitleristă și Rezistența. Dar nu ca să schimbe poetul în altul, ci ca să-l îmbogățească. Pe măsură ce parcurge alte etape ale istoriei, Éluard se convinge tot mai mult de adevărul cuvintelor lui Lautréamont: «Poezia trebuie să fie făcută de toți, nu de unul singur». Adevăr la care Éluard și întregul grup suprarealist subscriseseră încă din perioada numită «les années folles»/ «anii nebuni»”.
O „roză publică”
În 1951, Éluard a strâns într-un singur volum poemele scrise din 1932 până în 1938, sub titlul semnificativ La Jarre peut-elle être plus belle que l’eau? (Ulciorul poate fi mai frumos decât apa?). „Întrebare pusă cu tâlc celor ce mai cred încă posibilă perimata distincție între conținut și formă. Dintre aceste două volume, La Vie immédiate este mai clar suprarealist; sunt prezente aici teme ca supremația visului, arta picturală și omagiul adus pictorilor Picasso, Tanguy, Ernst, Magritte, dar și problema socială, deși pe un plan secund. Dar, și aici, o poezie precum «Critique de la poésie» («Critica poeziei») constituie o violentă punere sub acuzare a ordinii sociale existente: «Se-nțelege că urăsc domnia burghezilor… Domnia copoilor și a popilor… Scuip în obrazul omului mai mic decât el însuși/ Și căruia nu-i place mai mult decât oricare din versurile mele această critică a poeziei». La Rose publique, spre deosebire de precedenta culegere, este axată mai mult pe temele revoltei și ale comuniunii sociale. Însuși titlul trebuie comentat: trandafirul este simbolul tradițional al dragostei, dar «publique» înseamnă că dragostea poetului se îndreaptă către ceilalți, că ea devine o «roză publică». Este o încercare a poetului de a depăși o singurătate care încă îl mai chinuie, pentru a privi cu ochii tot mai larg deschiși spre lume, singura cale spre o speranță fără înnourări”.
Dragostea noastră, a tuturora
Ultimele zvâcniri: „Dar tot La Rose publique realizează cu mai multă plenitudine visul suprarealist de a atinge acel punct suprem al unității ființei umane și al unității lumii. Un vers ca «Tout se touche tout te traverse» («Totul se atinge, totul te străbate») este parcă un strigăt de triumf al cercetătorului care zărește, fie și pentru o clipă, pământul făgăduinței. Fără îndoială, poetul militant a putut găsi un limbaj poetic și mai simplu, mai direct, mai puțin eliptic. Între cele două ipostaze ale poetului, Egalios (Ego + alios, eu și celălalt) și Mondal, poporul simplu, cum însuși Éluard le numește, legătura este din ce în ce mai strânsă. Éluard a cântat dragostea și în ultimele sale scrieri, dar vocea poetului a devenit parcă multiplă și în același timp mai accesibilă. Când citim o scurtă poezie din ultimul volum, Le Phénix, simțim că dragostea poetului este a noastră, a tuturora: «Făcuți sunt oamenii ca s-asculte/ Să se înțeleagă și să se iubească/ Ei au copii care vor fi părinții oamenilor/ Prunci fără căpătâi/ Care-i vor născoci din nou pe oameni/ Natura-ntreagă țara lor/ Țara tuturor oamenilor/ Și-a tuturor timpurilor» (trad. Virgil Teodorescu).”
Opere și traduceri
Le Devoir et l’Inquiétude (1917); Poèmes pour la paix (1918); Les Animaux et leurs hommes (1920); Mourir de ne pas mourir (1924); Capitale de la douleur (1926); L’Amour la Poésie (1930); La Rose publique (1934); Les Yeux fertiles (1936); Donner à voir (1939); Poésie et vérité (1942); Poésie ininterrompue (1946); Poèmes politiques (1948); Pouvoir tout dire (1951); Le Phénix (1951). t PRINCIPALA EDIȚIE: Œuvres complètes, Gallimard, col. „Bibliothèque de la Pléiade”, 1968.
În limba română
Animalele și oamenii lor (trad. Sașa Pană), Iași, 1938; Poeme pentru toți (trad. Virgil Teodorescu), București, 1955; Poezii (trad. Virgil Teodorescu), București, 1967; Poezii (trad. Virgil Teodorescu), ediție bilingvă, București, 1968; Ion Caraion și Ovid S. Crohmălniceanu (ed.), Antologia poeziei franceze de la Rimbaud până azi, 3 vol., București, 1974-1976, vol. II.
73 de ani s-au împlinit în 18 noiembrie 2025 de la moartea poetului Paul Éluard.
„A vedea înseamnă a înțelege și a acționa, înseamnă a uni lumea cu omul și omul cu lumea”, Paul Éluard, poet
1930 este anul în care Paul Éluard o cunoaște pe Nusch (Maria Benz), cu care se va căsători și care-i va inspira, chiar și după moartea ei (1946), unele dintre cele mai frumoase poeme.
Între 1941 și 1943, Paul Éluard intră în Rezistență, devine membru al Partidului Comunist Francez și scrie poeme sub pseudonimul Jean Du Haut.
„Éluard este un poet modern al dragostei, în sensul că acest puternic sentiment nu este al unui izolat, ci al unui om care trăiește într-o lume căreia îi aparține femeia iubită, ea însăși reflectare a acestei lumi”, Al. Dimitriu-Păușești, cercetător
Citește pe Antena3.ro
